0

Accesul la funcţia publică

Опубликовал: ColeaДата: 05.03.2017-13:34
Accesul la funcţia publică

I. Funcţia publică şi trăsăturile acesteia

I.1. Noţiunea de funcţie publică

Noţiunea de funcţie publică poate avea un sens mai larg sau mai restrâns, după natura atribuţiilor ce formează conţinutul funcţiei exercitate de angajaţii diferitelor organe ale administraţiei publice, relevându-se astfel că sunt funcţii ce se referă la activitatea de dispoziţie a organelor administraţiei publice, iar altele ce privesc activitatea de prestaţie a acestora. Funcţia, în cadrul adminstraţiei publice, poate fi definită „ca un ansamblu de atribuţii stabilite prin intermediul legii sau prin actele juridice emise pe baza şi în vederea executării legii, atribuţii pe care le îndeplineşte o persoană fizică anagajată într-un organ al adminstraţiei publice şi care are abilitatea legală de a îndeplini aceste atribuţii ale adminstraţiei publice ” .
Noţiunea de funcţie publică este strâns legată de noţiunea de putere publică, de autoritate. Statul acţionează prin funcţionari publici, care sunt deţinătorii unor funcţii publice. Noţiunea de funcţie publică are o foarte mare importanţă pentru înţelegerea modului în care statul se manifestă în general şi fiecare organ al său. Astfel, într-un stat de drept suveranitatea statului se realizează prin cele trei funcţiuni sau categorii de organe: legislativă, executivă (administrativă) şi judecătorească.
De altfel, în Constituţie sunt reglementate în Titlul III, intitulat „Autorităţile publice”, pe rând organele care exercita puterile statului. În ceea ce priveşte capitolul I se observă că sunt consecrate texte referitoare la Parlament, în capitolul II la Preşedintele României, în capitolul III la Guvern, în capitolul IV la Administraţia publică şi în capitolul V la Autoritatea judecătorească. Toate aceste organe sunt înfiinţate pentru a realize interesele generale ale societăţii în cadrul suveranităţii statului, ele îndeplinindu-şi atribuţiile în limitele stabilite de organele reprezentative ale statului. Când ne referim la autoritate sau organ public avem în vedere trei elemente de structură: compentenţă, mijloace materiale şi personalul care este repartizat pe diferite structuri, compartimente funcţionale pe criterii profesionale, pe linii ierarhice şi funcţii.
Cu privire la funcţia publică, prof. Paul Negulescu susţinea că funcţia publică apare deci ca o grupare de atribuţii, de puteri şi de competenţe în scop de a da satisfacţie unor anumite interese generale.

I.2. Trăsăturile funcţiei publice

Fiecare funcţie publică se caracterizează prin anumite trăsături, dar tuturor funcţiilor publice le sunt comune următoarele:
- funcţia publică reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii care nu sunt facultative, ci obligatorii pentru persoana investită;
- funcţia publică are un caracter de continuitate care decurge din însăşi continuitatea existenţei statului, subliniind, pe de o parte, că din aceasta nu trebuie să tragem concluzia că funcţia publică nu poate fi exercitată intermitent, deci nu trebuie confundată funcţia însăşi cu realizarea ei;
- funcţia publică nu poate face obiectul unei înţelegeri între parţi, ea este rezultatul unui act unilateral de voinţă, prin investiture legală ce se acordă persoanei care exercită funcţia;
- funcţia publică, în marea ei majoritate, are un caracter profesional, fiind exercitată de oameni care îşi fac din acestea o profesie;
- funcţia publică poate avea şi un caracter politic, iar titularii acestor funcţii (miniştri, secretarii şi subsecretarii de stat, prefecţii, primarii) au un regim juridic special;
- funcţia publică este accesibilă tuturor cetăţenilor, în condiţiile legii
Caracterizarea funcţiei publice ca o situaţie juridică stabilită prin lege, este de natură să evidenţieze şi faptul că funcţionarii publici exercită atribuţii legale, ceea ce înseamnă că ei sunt obligaţi să exercite drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul funcţiei pe care o ocupă .

I.3. Funcţionarii administraţiei publice

Titularul unei funcţii publice, într-o formulare generică, poartă denumirea de funcţionar public . În tara noastră există o bogată tradiţie cu privire la reglementarea tuturor aspectelor referitoare la regimul funcţiei din administraţia de stat. Problema funcţionarilor publici, a „dregătorilor” a constituit întotdeauna o preocupare majoră pentru sistemele legislative şi de guvernare din evoluţia istorică a României.
Prima reglementare din legislaţia modernă privitoare la funcţionarii administrativi se află în Regulamentele organice. Această reglementare a fost modificată în lumina prevederilor Statului dezvoltător al Convenţiei de la Paris.
Funcţionarul public poate fi definit ca fiind persoana fizică, investită cu o funcţie publică cu caracter de permanenţă în serviciile autorităţii centrale sau locale, ori în instituţiile publice care aparţin acestora. Ocuparea funcţiei de către funcţionar, în mod legal, se face prin simpla investire sau prin investirea urmată de încheierea unui contract de muncă sau prin simpla încheiere a unui contract de muncă.
Este de menţionat că persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei îşi păstrează calitatea de funcţionar public continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.
Potrivit Legii 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, aceştia pot fi debutanţi sau definitivi. Funcţionarii publici debutanţi sunt persoanele care ocupă o funcţie publică până la definitivare. Perioada de funcţionare public debutant este de cel puţin 6 luni dar nu trebuie sa depăşească 2 ani. Calitatea de funcţionar debutant se obţine prin concurs sau examen.
De altfel, în doctrină sunt relevate şi alte clasificări ale funcţionarilor administrativi, în raport de criteriile folosite. Astfel, după gradul de independenţă în exercitarea funcţiei nominalizăm : funcţionari cu munci de răspundere, deci funcţionarii de decizie şi control, aceştia având ca principale atribuţii conducerea şi coordonarea activităţii celorlalţi anagajaţi, putând adopta în acest sens şi acte decizionale şi funcţionari fără munci de răspundere, deci funcţionarii auxiliari sau de execuţie, aceştia desfăşurând mai mult o activitatea faptică, fie de pregătire a actelor decizionale, fie de punere a lor în executare, activitatea lor fiind strict îndrumată.
După modul de investire în funcţia publică se disting : funcţionarii numiţi (investiţi) pe o perioadă nedeterminată, funcţionarii aleşi pe o perioadă determinată(perioada mandatului organului care i-a ales) .
În raport cu natura funcţiei constatăm : militarii (a căror disciplină este strictă,motiv pentru care drepturile şi obligaţiile lor au o reglementare specială), civilii care, la rândul lor, pot fi împărţiţi în subcategorii profesionale (judecători, profesori, medici etc).
Activităţile desfăşurate de funcţionarii publici care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt următoarele:
a) punerea în executare e legilor şi a celorlalte acte normative;
b) elaborarea proiectelor de acte normative, şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora;
c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor, precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor, necesare pentru realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice;
d) consilierea, controlul şi auditul public intern;
e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
f) colectarea creanţelor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu personae fizice sau juridice de drept public sau privat din ţară şi străinătate, în limita competenşelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice ţn care îşi desfăşoară activitatea;
h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice;
Totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrala şi locală constituie corpul funcţionarilor publici.

II.Accesul la funcţia publică

II.1. Condiţii de acces la funcţia publică

Legea se impune tutror cetăţenilor, cu atât mai mult funcţionarilor administraţiei publice care , de la lege au obţinut funcţia pe care o ocupă şi rolul pe care îl au de îndeplinit în societate. Accesul la aceste funcţii şi statutul juridic în legătura cu deţinerea şi exercitarea funcţiilor respective formează statutul funcţionarului public.
Accesul la funcţia publică trebuie să prevadă anumite condiţiii de bază pe care să le îndeplinească cei ce vor ocupa funcţia.
Condiţiile de acces la funcţia publică reprezintă acele “elemente specifice funcţiei publice prin care legiuitorul urmăreşte să garanteze valorificarea profesională a viitorilor funcţionari şi să limiteze arbitrariul în selecţie” .
În toate ţările Uniunii Europene se întâlnesc condiţii de acces la funcţia publică cu destinaţia garantării calificării profesionale a viitorilor funcţionari şi a limitării arbitrariului în alegerea personalului.
Condiţiile de acces într-o funcţie publică sunt prevăzute în Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 republicată, Cap. VI (Cariera funcţionarilor publici), Secţiunea 1 (Recrutarea funcţionarilor publici), ordinea acestora fiind stabilită de art. 54 şi sunt în număr de 10, existând şi reglementări constituţionale referitoare la acestea.
Făcând referire la legislaţia română, condiţiile necesare pentru a accede la o funcţie publică pot fi clasificate în:
a) Condiţii generale , care vizează toate funcţiile şi demnităţile publice şi al căror izvor se regăseşte în constituţie şi în legea cadru.
b) Condiţii speciale, care se impun anumitor categorii de funcţionari publici (de exemplu cei din structurile de specialitate ale aparatului de stat, poliţe şi alte structuri ale Ministerului de Interne, justiţie, cadre didactice etc). Izvorul acestor condiţii se găseşte în legile speciale care reglemnteză activitatea funcţionarilor respectivi.
În doctrina de specialitate, condiţiile de acces au fost clasificate şi în funcţie de intervenţia aprecierii autorităţii publice, după sfera de aplicabilitate, acestea pot fi:
a) Condiţii obiective – autoritatea se limitează să verifice doar dacă candidatul le îndeplineşte sau nu, fără a face vreo apreciere proprie (de exemplu, existenţa unei diplome care să ateste pregătirea profesională);
b) Condiţii subiective – permit aprecierea din partea autorităţii publice, funcţie de natura postului şi calităţile corespunzătoare necesare.
Prin instituirea unor astfel de condiţii, legiuitorul urmăreşte îndeplinirea mai multor scopuri. Anumite condiţii urmăresc satisfacerea unor scopuri politice, de exemplu condiţia pozitivă prin care se constituie o legătură între ocuparea unei funcţii publice într-un stat şi calitatea de cetăţean al statului respectiv. Altele vizează raţiuni de ordin tehnic şi administrativ şi avem în vedere eliminarea riscului privind pătrunderea incompetenţelor şi, corelativ, selectarea persoanelor apte să îndeplinească funcţiile publice respective. În această categorie intră pregătirea profesională propriu-zisă, una din condiţiile succesului profesional, cât şi cele care au în vedere profilul etic al viitorului funcţionar, capacitatea lui de a satisface, şi din punct de vedere al rigorilor morale, demnitatea funcţiei respective .
Există şi unele condiţii care vizează raţiuni de ordin tehnic şi administrativ ţn care se are în veder eliminarea riscului privind pătrunderea incompetenţelor şi corelativ, selectarea celor mai apţi să îndeplinească funcţiile publice respective. Prevederile Legii 188/1999 trebuie completate cu modificările impuse de legea de revizuire a Constituţiei României , nr. 429/2003 şi a Legii 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea trasparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
Prevederile constituţionale privind condiţiile de acces la funcţia publică sunt în măsură să redefinească cadrul juridic aplicabil celor care vizează ocuparea unei funcţii publice. Îi acest sens, art. 16, alin.3 din Constituţia României stipulează că: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile şi militare, pot fi ocupate în condiţiile legii, de persanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi”. Putem observa că sunt cuprinse de constitutantul român în acest articol doua inovaţii şi anume,pe de o parte, eliminarea condiţiei de a avea numai cetăţenia română pentru ocuparea unei demnităţi sau funcţii publice iar pe de altă parte prevederea garanţiei egalităţii dintre bărbaţi şi femei în ocuparea demnităţilor şi funcţiilor publice. În acest fel putem justifica eliminarea condiţiei de a avea numai cetăţenia română pentru ocuparea unei demnităţi sau funcţii publice, în condiţiile în care această prevedere este în acord cu legislaţia europeană. Iar în ceea ce priveste garanţia egalităţii dintre bărbaţi şi femei în ocuparea unor asemenea funcţii se constată „un curent de idei caracteris democraţiilor contemporane şi are semnificaţia unei discriminări pozitive în favoarea femeilor pentru a avea un rol mai semnificativ în viaţa publică a ţării”.
Condiţiile cerute de lege unei persoane pentru a ocupa o funcţie publică sunt prevăzute în art. 54 din Legea 188/1999 după cum urmează:
„Poate ocupa o funcție publică persoana care îndeplinește următoarele condiții:
a) are cetăţenia română și domiciliul în România;
b) cunoaște limba româna, scris și vorbit;
c) are vârsta de minimum 18 ani împliniți;
d) are capacitate deplină de exercițiu;
e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcției publice pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate;
f) îndeplinește condițiile de studii prevăzute de lege pentru funcția publică;
g) îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice;
h) nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanitătii, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfaptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea;
i) nu a fost destituit dintr-o funcție publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani;
j) nu a desfășurat activitate de poliție politică, astfel cum este definită prin lege.”
Din interpretarea articolului menţionat mai sus distingem faptul că pentru a ocupa o funcţie publică este necesar ca o persoană să fie cetăţean român , constituind de altfel prima condiţie necesară. Modul în care a fost dobândită cetăţenia – prin naştere sau la cerere – ori împrejurarea că aceasta a fost redobândită nu prezintă relevanţă, întrucât această condiţie reflectă caracterul necesar al menţinerii cetăţeniei pe tot parcursul exercitării funcţiei, pierderea ei ori dobândirea alteia atrăgând încetarea de drept a raportului de funcţie.
În acest sens, în art. 16, alin. 3 din Constituţie se prevede faptul că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau miliatre, pot fi ocupate de persoane care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Putem observa că atât condiţia cetăţeniei, cât şi cea a domiciliului vizează în egală măsură şi funcţiile şi demnităţile publice, instituţii pe care legiuitorul constituant nu le confundă. Această prevedere vizează şi funcţiile civile şi pe cele militare,iar din punct de vedee al efectelor, atât ocuparea cât şi exerciţiul propriu-zis al unei astfel de profesii.
Este de remarcat faptul că, îndeplinirea condiţiei cetăţeniei de către aspirantul la o funcţie publică este un imperativ. Înlăturarea interdicţiei de a avea dublă cetăţenie rîspunde unor prerogative de raliere la structurişe democraţiilor europene, cunoscut fiind că, de regulă, a doua cetăţenie este cea a unui stat european cu tradiţie democratică. Ca urmare, art. 38 din Constituţie face referire la extinderea drepturilor electorale pe care cetăţenii romăni şi la alegerile pentru Parlamentul European, desigur, în condiţiile în care România este membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană.
Altă condiţie impusă de lege este cea de a avea domiciliul în România. Prin domiciliu se înţelege acel atribut de identificare al persoanei fizice ce se carcaterizează prin desemnarea unei localităţi în care persoana respectivă îţi are locuinţa statornică sau principala. Însa în dreptul administrativ şi constituţional nu se acordă prea mare importanţă distincţiei facute în dreptul civil între domiciuliu şi reşedinţă. Condiţia ca funcţionarul public să aibă domiciliul în ţară se practică ţn mai multe sisteme constituţionale, domiciliul fiind, alături de cetăţenie, o garanţie a ataşamentului persoanei faţă de ţară, la guvernarea căreia particpă ca demnitar sau funcţionar public.
Constituţia prevede necesitatea stabilirii domiciliului în România ca o condiţie minimală. Aşadar, prin legi cu caracter special se impune funcţionarilor publici chiar stabilirea domiciliui într-o anumită localitate. De exemplu, „pot candida pentru funcţia de primar sau consilier numai persoanele care cu domiciliul pe teritoriul administrativ-teritoriale în care urmează să candideze ”.
Statutul funcţionarului public, aşa cum a fost adoptat de către legiuitorul român în decembrie 1999, prevede cu titlu de noutate necesitatea cunoaşterii limbii române, atât scris cât şi vorbit. Introducerea acestei exigenţe în textul de lege este pe cât de firească, pe atât de surprinzătoare, în condiţiile în care, cu titlu de condiţie specială, pentru a accede la funcţie sau demnitate publică se cere un anumit nivel al studiilor. Potrivit standardelor europene, noua reglementare constituţională admite dreptul cetăţenilor români care aparţin unei minorităţi naţionale ce deţine o pondere importantă în unităţile administrativ-teritoriale, să folosească limba maternă, în scris sau oral, în relaţiile cu autorităţile locale. Astfel că, autoritţile locale au obligaţia de a asigura un interpret care să facă cunoscut cetăţeanului actele şi faptele administraţie.
O altă condiţie necesară impusă funcţionarilor publici este aceea a vârstei minime de 18 ani, respectiv vârsa la care persoana dobândeşte întreaga capacitate de exerciţiu.
Condiţia referitoare la împlinirea vârstei de 18 ani deosebeşte regimul funcţionarului public de cel al salariatului, deoarece acesta din urmă poate încheia un contract individual de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în cazuri excepţionale, cu acordul părinţilor sau al ocrotitorului legal şi la vârsta de 15 ani. Funcţionarii publici nu intră sub incidenţa Codului Muncii decât atunci când acesta completează prevederile Statutului şi nu primesc rangul de salariat chiar dacă sunt remuneraţi, funcţia publică, ca instituţie, aparţinând dreptului administrativ. Nu suntem în prezenţa unei instituţii a dreptului muncii întrucât este vorba despre drepturi şi obligaţii stabilite pe cale unilaterală
Prin legi speciale acest prag al vârstei minime este majorat, de exemplu în cazul legii electorale care stabileşte vârsta minimă pentru a candida pentru Senat (33 ani) sau pentru Preşedinţie (35 ani).
Vârsta majoratului este o condiţie necesară dar nu suficientă pentru ca o persoană să fie în deplinătatea capacităţii sale de exerciţiu. Aşadar, este necesar ca persoana în cauză să aibă discernământ şi sa nu fi fost declarată interzisă judecătoreşte de către o instanţă judiciară. Deşi ilustrativă pentru tradiţionalismul şi conservatorismul dreptului român condiţia stării de sănătate optime a funcţionarului public nu este străină de reglementările internţionale în materie, ci chiar se înscrie în spiritul doctrinei contemporane occidentale care face referire la necvesitatea existenţei unor condiţii minime cu privire la aptitudinile fizice, exprimare largă, ţn care se includ şi condiţiile de sănătate.
O altă condiţie menţionată în Lege se referă la starea de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestată pe baza unui examen medical de specialitate. În mod consecvent, doctrina şi jurisprudenţa românească au aşezat condiţia sănătăţii alături de altele, considerate primordiale (de exemplu: vârsta). Se impun însă două precizări. În primul rând, o stare adecvată de sănătate, certificată medical este o condiţie importantă pentru încheierea oricărui contract individual de muncă şi, în al doilea rând, considerăm că legiuitorul se referă în special la bolile psihice ori fizice foarte grave.
O altă condiţie pentru accesul în funcţiile publice, şi anume satisfacerea cerinţelor stabilite prin legea specială cu privire la cerinţa studiilor impuse pentru postul respectiv o regăsim în Legea 188/1999.
Locul conditiilor specifice a fost luat de conditiile de studii si de vechime inspecialitatea studiilor pentru ocuparea functiei publice – pentru promovarea temporara.
Conform prevederilor art. 15 din Legea 188̸1999, pentru a putea face parte din categoria înalţilor funcţionari publici, una dintre condiţiile impuse este aceea că, pe lângă studiile superioare de lungă durată, persoana să fi absolvit programe de formare specializată şi perfecţionare în administraţia publică sau în alte domenii specifice de activitate, organizate după caz, de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii specializate, organizate în ţară sau în străinătate ori să fi dobândit titlul de doctor în specialitatea funcţiei respective
Pregătirea specială se impune dacă dorim să avem un corp al funcţionarilor publici apţi pentru a oferi servicii prompte şi cu profesionalism. Funcţionarii publici trebuie sa aprecieze singuri că menirea lor este sprijinirea cetăţenilor şi nu controlul lor, că ei sunt cei care trebuie să ofere un serviciu de calitate şi corect, fiind un grup de angajaţi plătiţi din banii publici pentru binele comunităţii şi nu pentru a forma o nouă putere în stat care să dirijeze şi să condiţioneze viaţa cetaţenilor.
Lipsa condamnării pentru săvârşirea unei infracţiuni care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice reprezintă o altă condţie esenţială pentru ocuparea funcţiei publice.
Acestă condiţie este considerată în literatura de specialitate ca fiind una specială, care vizează numai anumite categorii de antecedente penale, respectiv cele determinate, care creează o stare de incompatibilitate cu funcţia publică ce va trebui dusă la îndeplinire, întrucât ar fi posibil ca persoana în cauză să fi săvârşit, de exemplu, o infracţiune privitoare la circulaţia rutieră.
Textul propune o enumerare enunţiativă, iar nu limitativă, făcând trimitere la orice infracţiune săvârşită cu intenţie care ar atrage incompatibilitatea cu exercitarea unei funcţii publice . Legiuitorul a prevăzut, cu titlu de excepţie, situaţia în care a intervenit reabilitarea.
Considerăm bine-venită realizarea unei separaţii între valoarea subiectivă, morală a acestei conditii, care presupune o conduită ireproşabilă prevăzută chiar şi în sfera europeană şi valoarea obiectivă, profesională, a lipsei antecedentelor penale, prevăzută într-un cazier
Literatura de specialitate aprecia că trebuie făcută distincţie între condiţia subietivă a unei moralităţi şi reputaţii ireproşabile şi condiţia obiectivă a lipsei unor antecedente penale care să atragă incompatibilitatea funcţiei pe care urmează să o îndeplinească.
O condiţie stipulată de Legea 188/1999 este şi aceea că persoana care doreşte să ocupe o funcţie publică să nu fi fost destituită dintr- o atare funcţie în ultimii 7 ani. În acest sens, menţionăm că art. 84, alin 5 din lege face referire expresă la situaţiile în care funcţionarul public poate fi destituit:
a) a fost sancţionat disciplinar pentru săvârşirea repetată abateri disciplinare ce au avut consecinţe grave;
b) se află într-o situaţie de incompatibilitate, iar funcţionarul public nu acţionează pentru încetarea acesteia în termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate;
Anexa nr. 1 la Hotararea Guvernului nr. 611/2008 prevede şi o serie de condiţii specifice privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici , care erau necesare pentru promovarea temporară înainte de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2009, dintre care menționăm.
a) formele de perfecționare sau de specializare;
b) cunoștințele de operare/programare pe calculator;
c) limbile străine necesare în desfășurarea activității;
d) abilitățile, calitățile și aptitudinile necesare desfășurarii activității;
e) alte cerințe specifice, ca de exemplu: călătorii frecvente, delegări, detașări, disponibilitate pentru lucru în program prelungit în anumite condiții;
În prezent la promovarea temporară nu mai sunt necesare condițiile enumerate mai sus, funcționarii publici trebuie doar sa îndeplinească cumulativ alte condiții:
a) sa fie absolvenți de masterat sau de studii postuniversitare în domeniul administrației publice, management sau în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice (condiție care a fost suspendată pana la 19.07.2010);
b) sa aibă minim 2 ani experienţă în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice, pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere de șef birou, șef serviciu și secretar al comunei, precum și a funcțiilor publice specifice asimilate acestora, respectiv minim 5 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice, pentru ocuparea celorlalte funcții publice de conducere decât cele menționate anterior;
c) nu are în cazierul administrativ sancțiuni disciplinare neradiate în condițiile prezentei legi.
De asemenea, pe lângă numeroasele condiţii menţionate, amintim şi necesitatea investirii într-o funcţie publică care se face pe bază de concurs ori ca urmare a alegerii. Interpretând acest aspect ne vom ocupa de condiţiile de participare şi de procedura de organizare a concursului care vor fi stabilite în condiţiile statutului, iar concursul va fi organzat şi gestionat astfel:
• de către comisia de concurs prevăzută în Statut pentru înalţii funcţionari publici;
• de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru ocuparea funcţiilorpublice de conducere vacante, cu excepţia funcţiilor publice de şef birou şi şef serviciu;
• de către autorităţi şi instituţii publice din administraţia publică centrală şi locală pentru ocuparea funcţiilor publice de şef birou şi şef serviciu , precum şi pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie şi, respectiv, funcţiile publice specifice vacante cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici;
• de către Institutul Naţional de Administraţie, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, pentru admiterea la programele de formare pecializate în administraţia publică, organizate în scopul numirii într-o funcţie publică;
Concursul are la bază principiul competiţiei deschise, transprenţei, meritelor profesionale şi competenţei, precum şi cel al egalităţii accesului la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale. Mai mult decât atât, concursul este metoda optimă, recomandată de ştiinţa administraţiei de stat, ea reprezentând cele mai mari garanţii de obiectivitate şi eficacitate, consacrându-se în acest fel principiul competenţei profesionale pentru accesul şi promovarea în funcţiile publice prin concurs.
În urma concursului şi rezultatului obţinut se incheie în scris contractul individual de muncă pe durată nedeterminată sau determinată si, odata cu numirea în funcţie, funcţionarului public i se formează un dosar profesional care priveşte situaţia profesională şi disciplinară, unde va fi notat de şeful ierarhic cu calificative: de la slab şi până la foarte bine, pentru activitatea desfăşurată în cursul fiecărui an.
În ce priveşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea incheiia un contract de angajare într-o funcţie publică, există o egalitate deplină, fără deosebire de sex, rasă,naţionalitate sau religie, în conformitate cu art. 16 din Constituţia României. Numai persoanele care exercită o pedeapsă privativă de libertate, minorii şi interzişii judecătoreşti nu pot obţine calitatea de funcţionar.
De asemenea, pentru ocuparea unei funcţii publice, persoana fizică trebuie să îndeplinească condiţiile generale stabilite si de Codul Muncii privind aptitudinile fizice şi intelectuale şi pregătirea profesională în raport cu funcţia concretă ce urmează să o ocupe
Consecinţa stăruinţei şi capacităţii de care a dat dovadă funcţionarul în funcţia exercitată este fie promovarea sau avansarea într-un alt grad ori treapta profesională în cadrul aceleiaşi funcţii, fie trecerea într-o funcţie superioară. Putem preciza că există şi funcţii publice atât de conducere câtşi de execuţie din aparatul Parlamentului, Preşedenţiei României şi al Guvernului, din ministere şi organe centrale asimilate cu cele de nivel guvernamental, precum şi din conducerea prefecturilor şi primăriilor, care nu sunt ocupate prin concurs, ci pe bază de numire de către Guvern, şi respectiv, de conducerea organului ierarhic superior.
Persoana fizică care ocupă funcţie publică trebuie să desfăşoare o activite continuă şi permanentă, evident cu respectarea programului de lucru al serviciului respectiv. Pentru a susţine această condiţie prof. Paul Negulescu arată că „funcţionarii publici sunt acei cetăţeni care, fiind numiţi de autoritatea competentă şi invetiţi în mod egal cu atributele funcţiei lor, prestează în mod permanent o anumită activitate , ce nu este exclusiv manuală, în scop de a face să funcţioneze un serviciu public în schimbul unui salariu plătit periodic ”, iar prof. A. Teodorescu susţinea că „funcţionarul public este persoana care, în schimbul unei remuneraţii, îndeplineşte sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de autoritatea administrativă a statului, judeţelor sau comunelor”.
II.2. Incompatibilităţi

Prin incompatibilitate,așa cum susținea prof. Paul Negulescu , se înțelege inposibilitatea legală ca un funcționar public să exercite anumite funcții, mandate sau profesii și că, incompatibilitatea derivă sau din principiul constituțional al separării puterilor în stat prin considerațiunea că funcționarul public trebuie să se consacre în întregime funcției pe care o ocupă.
De asemenea, se arată că prin incompatibilitate se înțelege neputința funcționarului public de a se ocupa de anumite îndeletniciri în afara funcției pe care o deține.
Considerăm că incompatibilitățile sunt numai constituționale și legale, pentru că numai prin lege se poate limita unei persoane fizice dreptul de a ocupa în același timp doua funcții publice. În ceea ce privește incompatibilitățile de ordin constituțional sunt acelea prevăzute în Constituție. Astfel, în constinuare vom da exemple de texte constituționale care instituie pentru anumite funcții publice incompatibilitatea. Conform art. 84, alin. 1 din Constituție se prevede că, în timpul mandatului Președintele României nu poate fi membru al unui partid și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată, iar în art. 68, alin. 1 se arataă că nimeni nu poate fi în același timp deputat sau senator, iar alin. 2 al aceluiași articol precizează „calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea funcției publice de autoritate, cu execpția celei de membru al Guvernului”.
Un alt exemplu cu privire la incompatibilitățile constituționale se referă la mebrii Guvernului, inclusiv primul-ministru, în articolul 105, alin. 1, se prevede că funcția de membru al Guvernului este incompatibiliă cu exercitarea unei funcții publice de autoritate, ce excepția celei de deputat sau de senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcții de reăprezentare profesională salarizate în cadrul organizațiilor cu scop comercial.
A doua categorie de incompatibilități sunt, așa cum arătat, cele legale, adică incompatibilitățile prevăzute de legi.
În acest sens, în baza art. 94 din Legea 161̸2003:
(1) Calitatea de funcționar public este incompatibila cu orice altă funcție publică decât cea în care a fost numit, precum ăi cu funcțiile de demnitate publică.
(2) Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:
a) în cadrul autorităților sau instituțiilor publice;
b) în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepția cazului in care funcționarul public este suspendat din funcția publică, țn condițiile legii, pe durata numirii sale
c) în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizica autorizată;
d) în calitate de membru al unui grup de interes economic;
(3) Funcționarii publici care, în exercitarea funcției publice, au desfășurat activități de monitorizare și control cu privire la societăți comerciale sau alte unități cu scop lucrativ de natura celor prevazute la alin. (2) lit. c) nu pot să-și desfășoare activitatea și nu pot acorda consultanță de specialitate la aceste societăți timp de 3 ani dupa ieșirea din corpul funcționarilor publici.
(4) Funcționarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privețte efectuarea unor acte în legatură cu funcția publică pe care o exercită;
(5) În situația prevazută la alin. (2) lit. b), la încheierea mandatului demnitarului, funcționarul public este reincadrat în funcția publică deținută sau într-o funcție similară.

III. Concluzii

Funcţia publică, orice natură ar avea, are un rol deosebit de important, poate chiar vital, în sistemul administrativ. Am abordat această temă deoarece am considerat-o ca fiind de actualitate, chiar mai mult, având un caracter continuu, dimensiuni complexe, iar accesul la aceasta, deşi simplu, nu este şi simplist. Planificarea acestuia necesită atenţie şi obiectivitate pentru a maximiza corectitudinea şi a asigura locuitorilor un sistem managerial cu o puternică verticalitate.
Viața socială a pus dintotdeauna multiple probleme, îndeosebi de ordin administrativ. Nevoia a dus la apariția funcției publice și a funcțiilor care s-o îndeplinească. Comunitatea umană n-ar fi avut acces la progres dacă nu și-ar fi creat un întreg organism social, căruia i-a dat viabilitate prin personalul investit în diversitatea de funcții statornicite de-a lungul timpului.
Funcția în cadrul administrației publice, poate fi definită ca un ansamblu de atribuții stabilite prin lege sau prin actele juridice emise pe baza și în executarea legii, atribuții pe care le îndeplinește o persoana fizică angajată într-un organ al administrației publice și care are abilitatea legală de a îndeplini aceste atribuții ale administrației publice.
Sediul materie în ceea ce priveşte regimul juridic al funcţiei publice şi al funcţionarului public se gaseşte în Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată în 2004, completată cu mai multe cate administrative normative.
În concluzie, trebuie precizat că, îndeplinirea cumulativă, atât a condiţiilor impuse de constituantul român, cât şi a celor impuse de lega cadru, reprezintă suis generis condiţia sine qua non de ocupare a unei funcţii publice.
Intrarea în corpul funcţionarilor publici de carieră se face prin ocuparea unei funcţii publice vacante de către o persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Prin stabilirea condiţiilor de acces în funcţiile publice, legiuitorul urmăreşte satisfacerea atât a unor scopuri de natură politică, cât şi a unor interese de ordin profesional-administrativ.

Bibliografie:


1. Apostol-Tofan, Dana,”Drept administrativ”, Vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
2. Constantinescu,Miahi, Ioan Moraru, Antonie Iorgovan,” Revizuirea Constituţiei României, Ed. Rosetti” , Bucureşti, 2003
3. Dragoş, Cosmin Dacian” Drept administrativ”, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005
4. Iorgovan, Antonie, „Tratat de drept administrativ”, Ed. Allbeck, bucureşti, 2001, ediţia a III-a, vol. I,
5. Muraru,Ioan, „Drept constituţional şi instituţii politice", Ed. Actami, Bucreşti, 1998
6. Nedelcu, Iulian M., Nicu, Alina, „Drept administrativ” ,Ed. Themis, Craiova, 2002
7. Negoiţă,Alexandru, “Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei” ,Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1993
8. Negulescu, Paul, Tratat de drept administrative. Principii generale, Vol. I, Ed. E. Marvan, București, 1934
9. Prisacaru,I. Valentin, „Tratat de drept administrativ român.Partea generală”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993
10. Tofan, Mihaela, „Dreptul funcţiei publice europene” , Ed.Ale, Iaşi, 2005
11. Vedinaş, Verginia, “Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarului public comentată”, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004
12. Zaharia, Gheorghe T.,” Drept adminstrativ român”, Ed. Ankarom, Iaşi, 1998

Legislaţie:

1. Constituţia României publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 / 31 octombrie 2003
2. Legea nr. 188/1999, republicată în Monitorul Oficial nr. 365 din 29 mai 2007
3. Hotărârea Guvernului nr. 611̸2008 publicată în Monitorul Oficila , Partea I, nr. 530 din 14 iulie 2008
4. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 668 din 6 octombrie 2009



Теги: la, Accesul, publică, funcţia
Всего комментариев: 0
avatar
Яндекс.Метрика Наверх