0

INSTITUŢII ALE UNIUNII EUROPENE

Опубликовал: ColeaДата: 20.02.2018-01:15
INTRODUCERE

Europeana a fost si rămâne una dintre cele mai de succes creatii din istoria relatiilor internationale si a dreptului international; armonizarea politicilor publice ale multor state europene in ultima jumătate de secol xx a făcut ca un război in Vestul Europei sa devina imposibil si a crescut standardul de viata a milioane de oameni. Constructia europeană este singura aventura politică a pozitivă a secolului al secolului al xx-lea, întrucăt nu s-a făcut prin sabie si varsare de sange.

Uniunea Europeană este o realitate greu de descris si de inteles, atat datorita complexităţii raporturilor juridice stabilite între statele membre si instituţiile comunitare, cât şi ambiguităţii constructive pe care o implica această sintagmă. Admiterea României in Uniunea Europeană ca membru cu drepturi depline impune cu necesitate familiarizarea publicului român cu specificul mecanismelor de decizie europene.

Denumirea de ,,Uniunea Europeană“a fost adoptată la 01.11.1993 ca urmare a tratatelor de la Maastricht, de Comunitatea Europeană. Este vorba de o asociere politico-economică între 27 state europene – Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Romania, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria – condusă de organisme reprezentative si de decizii supranaţionale care actionează in cadrul unei piete comune.

Primele încercari de cooperare economica si militară între statele Europei occidentale sunt marcate însa de principiul abordării interguvernamentale care, în esenţă, relevă dorinţa statelor de a-şi păstra neatinsă suveranitatea in cursul procesului de cooperare.

Situată în planul opus doctrinei integrării interguvernamentale, integrarea comunitară (supranaţionalitatea) are la bază principiul conform căruia statele renunţă la o parte din suveranitatea lor, delegând-o unui organism internaţional atipic, cu prerogative specifice de decizie în domeniul său de specializare si cu personalitatea juridică distinctă de cea a statelor membre si parţial superioară acestora.Transferul unor responsabilităţi statale către instituţii supranaţionale implică în mod necesar îngrădirea suveranitaţii naţionale, instituirea unor restricţii pentru statele membre in ceea ce priveşte abilitatea lor de a acţiona independent si la propria lor iniţiativă.1

Uniunea Europeană beneficiază în prezent de unul dintre cele mai complexe sisteme instituţionale din lume, rivalizând în acest domeniu poate doar cu sistemul creat de Organizaţia Naţiunilor Unite. Instituţiile sale au rolul de a integra interesele politice ale statelor membre prin admnistrarea diverselor politici si strategii comune iniţiate de acestea. Spre deosebire însă de secretariatele altor organizaţii internaţionale, instituţiile Uniunii au şi autoritatea legala de a crea şi gestiona diverse activitaţi rezervate de obicei statelor, precum şi de a emite acte cu caracter obligatoriu a căror nerespectare poate impune sancţiuni reale. Deşi a apărut recent pe scena internaţională, Uniunea Europeană continuă de fapt cooperarea la nivel european iniţiată prin crearea, in anii ’50, a trei organizaţii internaţionale – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.),





1.Ghica, Luciana , Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucuresti, 2006, p 79.



Comunitatea Economică Europeană (C.E.E., din 1992 cunoscută sub numele de Comunitatea Europeană – C.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom).

Din punct de vedere economic2, Uniunea Europeană a devenit in ultimii ani cea mai mare piaţă unică din lume (mai mare decât SUA şi Japonia la un loc) şi cel mai important actor comercial din lume. De exemplu, Uniunea Europeană este, in prezent, cel mai mare exportator de produse, cel mai mare importator de servicii şi principala piaţă pentru aproape 70% din statele lumii.

Fondată pe principiul libertaţii, democraţiei drepturilor omului, libertăţilor fundamentale şi statului de drept, precum si respectând identitatea naţională a statelor membre; Uniunea Europeană işi propune sa ofere cetaţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie făra frontiere interne, unde să funcţioneze o piaţă liberă care să permită în acelaşi timp un grad ridicat de protecţie socială şi a mediului inconjurator. Interesant este însă faptul că standardele impuse de Uniunea Europeană in acest scop au avut efecte nu doar în interiorul Uniunii, ci şi asupra altor state (în special state care ulterior au aderat la Uniunea Europeană sau sunt in curs de aderare), cele mai importante rezultate şi tendinţe pe termen mediu şi lung, fiind creşterea economică şi a calitaţii vieţii.

Pentru a explica natura Uniunii Europene există mai multe abordări concurente, care, fie incercă să compare Uniunea forme de organizare politică deja insecte (federaţie, confederaţie, organizaţie internaţională), fie consideră Uniunea drept o entitate sui generis chestiunea nu şi-a gasit incă rezolvarea, dat fiind că există elemente care pot susţine oricare dintre aceste poziţii. Majoritatea analiştilor inclină să considere că Uniunea Europeană nu este nici federaţie nici confederaţie. În acelaşi timp, caracterul de organizaţie internaţională este mult diminuat de metodele si instituţiile de decizie (in special de factură supranaţională).



2.Dragoş, Dacian Cosmin, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p 38.

De aceea, mulţi preferă să considere Uniunea Europeană drept un proiect de integrare unic în istorie ale carui natură si evoluţie depind de voinţa liderilor si cetaţenilor săi.

În ultimii ani, insă, acest proiect a generat două modele similare, unul în Africa (Uniunea Africană, 2002) şi altul în America de Sud (Comunitatea Naţiunilor din America de Sud, 2004).Totuşi spre deosebire de Uniunea Europeană, ambele proiecte inglobează de la început foarte multe state extrem de diferite economic, politic şi social.

Spre deosebire de instituţiile politice naţionale, caracteristicile industrialismului, noii etape de evoluţie a societãţii vest-europene îi corespund instituţiile comunitare. Departe de a reprezenta o simplã prelungire şi copie a instituţiilor naţionale, care continuã sã-şi îndeplineascã rolul, ele sunt, în pofida unor asemãnãri, cu totul altceva, având personalitate şi atribuţii proprii.

Instituţiile comunitare sunt expresia puterii comunitare deoarece, prin intermediul lor, respectiva putere îşi realizeazã atribuţiile. Dacã din perspectiva unor forme exterioare de organizare ele nu se deosebesc în toate cazurile, în mod radical, de instituţiile similare naţionale, deosebirea faţã de acestea devine evidentã în cazul originii, scopului şi structurii lor multinaţionale, inclusiv în ceea ce priveşte faptul cã sunt purtãtoare ale suveranitãţii comunitare.

Respectivele deosebiri sunt subliniate şi de aria în care se realizeazã funcţionalitatea lor, aceasta identificându-se cu întreaga comunitate. Distincţiile devin relevante datoritã valorilor juridice oferite de dreptul comunitar, care le asigurã cadrul juridic în care îşi realizeazã activitatea. Funcţionalitatea instituţiilor comunitare, fãrã sã facã de prisos instituţiile naţionale, se realizeazã şi cu concursul acestora din urmã, completându-le.

Structura instituţionalã fundamentalã a Comunitãţilor Europene este asiguratã de o Adunare (Parlamentul), un Consiliu, o Comisie şi o Curte de Justiţie. Acestea existã şi funcţioneazã, îndeplinind atribuţii prevãzute în cele trei tratate institutive ale Comunitãţilor. Conform terminologiei specifice a tratatelor de bazã, numai aceste organe îndeplinesc criteriile necesare pentru a fi numite instituţii (la acestea se adaugã prin Tratatul de la Maastricht şi Curtea de Conturi). Fiecare dintre cele cinci instituţii reprezintã un principiu determinant, are un fundament politic şi sociologic distinct şi exprimã o legitimitate proprie. Consiliul reprezintã interesele statelor membre, Comisia apãrã interesul comunitãţilor în ansamblul lor, Adunarea reprezintã interesele popoarelor statelor membre şi Curtea de Justiţie interesele de drept. Cele cinci instituţii reprezintã fundamental şi garanţia integrãrii comunitare.

Împãrţirea responsabilitãţilor între cele cinci instituţii nu se suprapune schemei clasice a lui Montesquieu conform cãreia Parlamentul este legislativul, Guvernul executivul, judecãtorii exercitând puterea jurisdicţionalã.

La nivelul Comunitãţilor Europene, puterea legislativã aparţine Consiliului, iar cea executivã Comisiei. Parlamentul dispune de atribuţii de control (putând contesta Comisia), Curtea de Justiţie este organul jurisdicţional, iar Curtea de Conturi este organul financiar. Prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965 au fost fundamentate instituţiile unice ale Comunitãţilor europene pe baza tratatelor lor institutive. Astfel, structura instituţionalã a Comunitãţilor europene cuprinde:

a) Consiliul – instituţie cu atribuţii decizionale;

b) Comisia – organ executiv;

c) Parlamentul – instituţie cu atribuţie de control;

d) Curtea de Justiţie – instituţie jurisdicţionalã;

e) Curtea de Conturi – instituţie cu atribuţii de control financiar.

Atunci când vine vorba de Uniunea Europeanã intervine frecvent o atitudine de nepãsare sau chiar respingere a proiectului comunitar, dublate uneori de conştiinţele superficiale sau eronate, în ciuda faptului cã subiectul este extrem de prezent pe agenda publicã. De cele mai multe ori, aceste manifestãri sunt cauzate fie de neînţelegerea mecanismelor instituţionale şi decizionale ale Uniunii, fie de suprasaturarea resimţitã dupã expunerea intensivã la numeroase discuţii de specialitate sau la polemici, fãrã substanţã ce invocã chestiuni legate de Uniunea Europeanã.

Dincolo de interesul academic sau politico-administrativ, Uniunea Europeanã reprezintã totuşi un sistem complex de drepturi şi obligaţii ce ne afecteazã pe fiecare dintre noi. De la posibilitatea de a circula liber mai bine plãtit sau ca simplu turist, la posibilitatea de a obţine finanţãri pentru dezvoltarea infrastructurii, agriculturii, mediului rural, regiunilor defavorizate, afacerilor sau proiectelor educaţionale, culturale şi de cercetare, de la standardele mai ridicate în domeniul protecţiei sociale, mediului şi particularitãţilor etno-culturale la costuri mai ridicate pentru alinierea la normele pieţei unice şi de la contribuţia la bugetul comunitar la reprezentarea în procesul decizional la nivel european, proiectul Uniunii Europene nu este doar un experiment istoric, ci şi un spaţiu identitar din care facem parte.

Lucrarea de faţã se adreseazã celor care doresc sã înţeleagã aceste lucruri fãrã a fi intimidaţi de limbajul tehnic utilizat în prezentarea Uniunii Europene.

Structurii lucrãrii a fost impusã de dorinţa de a prezenta aspecte noi ce au apãrut în vasta problematicã a instituţiilor europene, a drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale omului, cetãţean al Uniunii Europene.

În consens cu cele prezentate mai sus, lucrarea de faţã este structurata în patru capitole distincte.

Capitolul I – „Evoluţia integrãrii europene de la Comunitãţile Europene pânã la Uniunea Europeanã”

Capitolul II – „Parlamentul European”

Capitolul III – „Curtea Europeanã de Justiţie”

Capitolul IV – „Consiliul Uniunii Europene”

În primul capitol se efectueazã o amplã analiza asupra obiectului, izvoarelor dreptului comunitar, precum şi cu privire la instituţiile europene, din perspectiva constituirii şi evoluţiei lor pe parcursul timpului. Am realizat o analizã a înfiinţãrii Comunitãţilor Europene prin prezentarea istoricã a faptelor, însoţitã de precizarea obiectivelor şi a sistemului instituţional a Uniunii Europene.

În al doilea capitol se doreşte familiarizarea cititorului cu structura şi organizarea Parlamentului European (preşedintele, Birouri, comisii, grupuri politice), statutul şi competenţele parlamentarilor, raporturile Parlamentului European cu celelalte instituţii comunitare şi cu parlamentele naţionale.

Al treilea capitol trece în revistã structura Curţii Europene de Justiţie, statutul judecãtorilor şi avocaţilor generali, ca şi competenţele, organizarea şi prevederile de judecatã ale Curţii. Au fãcut referire la Tribunalul de Prima Instanţa şi Tribunalul Funcţiei Publice.

Ultimul capitol, al patrulea, prezintã natura juridicã şi organizarea Consiliului Uniunii Europene (preşedinte, secretariat, comitete), funcţionarea şi atribuţiile legislative şi de politicã externã ale Consiliului Uniunii Europene.

Toate cele afirmate mai sus asigurã un anumite caracter de complexitate lucrãrii, o formã atractivã, conferindu-i un caracter ştiinţific.

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al cercetãrilor efectuate îl constituie izvoarele juridice, lucrãrile teoreticienilor în domeniul istoriei şi dreptului, atât din ţarã cât şi din strãinãtate. Cercetãrile au fost realizate în baza unor metode specifice, printre care: metoda logico-juridicã, metoda istoricã de studiere a fenomenelor date, de la apariţia lor, urmãrindu-se în acelaşi timp şi evoluţia acestora în timp, metoda comparatã. În acelaşi timp au fost aplicate şi metode general-ştiinţifice, cum ar fi: metoda analizei sistematice, structurale şi funcţionale. Finalizând prezentarea bazei metodologice şi teoretico-ştiinţifice, menţionez cã toate aceste metode au fost utilizate nu izolat, ci ca un aparat metodologic complex.

În concluzie, se poate spune cã fenomenul comunitar este cel mai reprezentativ eveniment al secolului XX în viaţa Europei, care prefaţeazã viitorul ei în condiţiile post-industrialismului şi, de ce nu, un model al evoluţiei societãţii omeneşti aflatã în pragul mileniului III.



EVOLUŢIA INTEGRĂRII EUROPENE DE LA COMUNITĂŢILE EUROPENE PÂNĂ LA
UNIUNEA EUROPEANĂ







1.1. Scurt istoric al Uniunii Europene



Ideea de a crea o uniune solidă, coerentă şi acceptabilă pentru toţi locuitorii Europei are o istorie indelungată ale cărei inceputuri sunt greu de plasat in timp. Deşi posibilitatea unei federaţii europene era discutată încă de la sfarşitul Evului Mediu, iar unele forme de uniune există incă din Antichitate (cuceririle romane), cele mai importante proiecte apar în perioada înfinţării statelor naţionale, cel mai frecvent pentru a răspunde necesităţii de a menţine pacea intre statele europene, dar şi pentru apărarea intereselor comune (inclusiv de securitate).

În anul 1923, după primul razboi mondial a apărut ideea unei federaţii europene, care prevedea constituirea unei Europe Federale, pe baza renunţării de catre state la suveranitate.Finalul celui de-al doilea razboi mondial a găsit Europa devastată, divizată intre două grupe de interese: cele ale SUA, care doreau impulsionarea ţărilor din vest spre o revenire rapidă, menită a stopa expansiunea comunismului sovietic şi interesele U.R.S.S., care dorea extinderea influenţei sale şi în restul Europei.

Aceste două surse de presiune au determinat coalizarea Europei occidentale, pe de o parte pentru a face faţă dominaţiei crescânde a Uniunii Sovietice manifestate cu pregnanţă in estul Europei, iar pe de altă parte, pentru a contracara o intarire prea mare a influenţei americane în zona europeană. Pe de altă parte, relatiile postbelice dintre ţările europene nu puteau să nu fie influenţate de preocuparea, justificată de altfel, de a prevenii orice posibilitate ca Germania să provoace un alt razboi. 3



3. Dragoş, Dacian Cosmin, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Editura C.H.Beck, Bucureşti,2007, p 1.





Creearea Comunitaţilor Europene trebuie studiate în contextul politic internaţional de după cel de-al doilea război mondial, când în Europa occidentală au apărut trei categorii de organizaţii internaţionale: militare, economice si politice.

Organizaţiile militare cuprind Uniunea Europei occidentale, creată prin tratatul de la Bruxelles din 17.03.1948, între Franţa şi Anglia, pe de o parte, precum si Organizaţia Tratatului Atlanticului (N.A.T.O.), creată în 1949 prin Tratatul de la Washington.

Organizaţiile economice create după cel de-al doilea război mondial sunt reprezentate de Comisia Economică pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite(O.E.C.E.), constituită prin Tratatul de la Paris din 16.04.1948, în vederea gestionării ajutorului comun oferit de către SUA, în cadrul „Planul Marshall “, statelor europene care au avut de suferit de pe urma celui de-al doilea război mondial (devenită ulterior Organizaţia de Cooperare şi Dezvolatare Economică – O.C.D.E.).4

A treia categorie de organizaţii o constituie cea de natură politică, respectiv Consiliul Europei, care a fost înfiinţat la 05.05.1949 şi care îşi avea originea în Congresul de la Haga din 1948.

Obiectivele economice urmărite prin crearea Comunităţilor Europene vizau inbunătăţirea utilizării capacităţilor economice si tehnice în scopul creşterii eficienţei in condiţiile cerute de evoluţia societăţii moderne.A apărut astfel necesară crearea unei pieţe comune care să permită dezvoltarea capacitaţilor economice frânate de existenţa frontierelor naţionale.5 În 1950, economistul francez Jean Monnet, sesizând ineficienţa Consiliului Europei şi a O.E.C.E. în incercarea de a integra politic şi economic ţările europene, lansează ideea plasării industriilor





4. Marcu, V., Drept instituţional comunitar, Editura, University Press, Constanţa, 2006, p 34

5. Delumeanu, Ştefan, Geneza Europei Comunitare, Editura Lumina –Lex, Bucureşti, 1999, p 25

siderurgice şi carbonifere ale Franţei şi Germaniei sub umbrele unei singure organizaţii cu caracter suprastatal, care sa controleze dezvoltarea acestora. Propunerea lui Jean Monnet , care a netezit calea reconcilierii franco-germane, punand bazele intregii evoluţii ulterioare către unitatea europeană, a fost pusa în practică de Ministerul de Externe francez, Robert Schuman, care, cucerit de idee, işi asumă responsabilitatea politică a aplicării acesteia.



1.2. Tratate fundamentale de constituire a Uniunii Europene

1.2.1. Comunitatea europeană a cărbunelui şi a oţelului (C.E.C.O.)

Pe baza proiectului iniţiat de Jean Monnet şi Robert Schuman, statele Europei Occidentale au fost invitate la o conferinţă interguvernamentală care să discute punerea în practică a asocierii industriei europene a cărbunelui şi oţelului şi admnistrarea sa la nivel supranaţional. La inceputul anilor ’50, doar, şase state s-au aratat interesate (Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi Republica Federală Germană), restul fiind reticente de teama pierderii unor drepturi suverane. Marea Britanie era ingrijorată, in plus, de posibila diminuare a rolului său in interiorul Commonwealth-ului6.

La 18.04.1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Tratatul a intrat în vigoare la 25.07.1952, iar Jean Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului.

Crearea acestei organizaţii europene a însemnat constituirea unor organe supranaţionale cu competenţa de a lua decizii în anumite domenii şi de ale impune statelor membre; sunt create un Consiliu de miniştrii, o Adunare Comună cu rol consultativ şi o Curte de Justiţie.

6. Ghica, L., Op.cit., p. 32

Tratatul de la Paris a fost semnat pentru 50 de ani si reprezenta materializarea ideii de constituire a Europei politice, pornind de la construirea unei Europe economice7. Raţiunile politice care se ascundeau sub această construcţie comunitară economică se refereau la situaţia Franţei care se simţea ameninţată permanent de Germania (deşi aceasta din urmă fusese împarţita în aprilie 1949 prin acordurile de la Washington), precum şi la potenţiala ameninţare economică a ţarilor vest-europene de catre SUA, sau la şi mai evidentul pericol al razboiului rece, care incepuse sa îşi facă simţită prezenţa tot mai mult.

Oficial, obiectivele C.E.C.O. erau expansiunea economică şi ocuparea forţei de muncă, precum si creşterea nivelului de trai al celor care lucrau în industria mineră şi siderurgică. De asemenea, era vizată crearea unei pieţe unice pentru cărbune şi oţel şi prevenirea exploatării excesive a materiilor prime.



1. 2.2. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A.)

Două noi evenimente internaţionale marchează contextul politic în care au apărut celelalte comunităţi europene: războiul din Coreea din 1952 şi eşecul proiectului propus de Rene Pleven, privind construirea unei alianţe militare europene (8), numită Comunitatea Europeană de Apărare. Pornind de la un memorandum propus de Olanda ca urmare a faptului că între ţările BENELUX-ului funcţiona deja o anumită uniune vamală, s-a întocmit un proiect care prevedea crearea unei Pieţe Comune generalizate, unde produsele să circule liber, desfiinţându-se barierele vamale dintre ţările membre.



7 . Ioniţă, Mihai, Drept comunitar. Suport de curs, Ovidius, University Press, Constanţa, 2006, p14

8 .Darie, N., Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Legislaţia politicii comune.Dezvoltare, Editura MatrixRom, Bucureşti, 2001, p 13



Acest proiect a fost discutat pentru prima dată la o reuniune ministerială, în iulie 1955, şi Comitetul de Delegaţi Guvernamentali instituit cu această ocazie a elaborat două proiecte de tratat privind constituirea Comunitaţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi constituirea Comunitaţii Economice Europene 9. Cele două tratate au fost semnate la 25.03.1957 la Roma şi au intrat în viguare la 01.01.1958, fiind ratificate şi adoptate de toate cele şase state membre ale C.E.C.O.

Tratatul C.E.E. consacră, la rândul său, un set de instituţii menite să ducă la indeplinirea obiectivelor sale: Comisia, Consiliu de ministrii, Parlamentul, Curtea de Justiţie. Tratatul C.E.E. are ca scop realizarea unei uniuni mai strânse din punct de vedere economic între statele membre, realizarea unei uniuni vamale şi a unei pieţe interne unice europene.

Tratatul EURATOM, pe de altă parte se aseamană cu Tratatul C.E.C.O., reglementând crearea unei pieţe comune pentru materialele nucleare de bază, produsele si mijloacele de producţie legate de dezvoltarea paşnică a energiei nucleare si controlul acesteia(10). Raţiunea pentru care se instituia această comunitate se baza pe deficitul de energie al ţărilor membre, ramânerea în urmă a acestora in momentul respectiv faţă de alte state (SUA, Anglia, U.R.S.S.) şi faptul că trebuiau să-şi dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese naţionale şi regionale comune.



1.2.3. Tratatul de la Bruxelles

Cele trei comunitaţi – C.E.C.O., C.E.E. si EURATOM au funcţionat separat din 1958 pana in 1967 cand a intrat in vigoare Tratatul de fuziune a executivelor semnat la 08.04.1965. Constituirea celor trei comunitaţi cu domenii de activitate specifice, dar cu structură instituţională





9 . Chilea D., Dreptul Uniunii Europene, Editura Muntenia ,

Constanţa, 2001, p13

10 . Dragoş, D.C, Op. cit., p 10

identică , deşi distinctă, avea în esenţă acelaşi obiectiv general: constiturea unei pieţe comune care avea în vedere aceleaşi state membre , cu sisteme politice, economice şi juridice asemănatoare şi cu culturi apropiate.

Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante in vederea realizării unei uniuni europene veritabile, care să nu

mai aibă la bază trei organizaţii, ci una singură, întrucât acest obiectiv se dovedea a fi foarte greu de atins în acea perioadă, s-a cautat să se aplice o politică a paşilor mărunţi11 . Datorită faptului ca numai sistemul

instituţional al celor trei comunităţi a devenit comun, fără ca acestea să fuzioneze integral, documentele oficiale şi-au păstrat denumirea de Comunitaţile Europene, însă în mod uzual pâna la crearea Uniunii Europene, a fost utilizată sintagma Comunitatea Europeană, şi abrevierile C.E.E., respectiv C.E.



1.2.4. Actul Unic European

Semnat la Luxemburg, Actul Unic European a avut menirea de a amenda tratatele institutive ale Comunitătilor europene ,de a da un nou imbold construcţiei europene aflate într-un impas.Euroscepticismul instalat în statele membre fusese alimentat de stagnarea economică a Comunitaţii în comparaţie cu SUA şi Japonia.

Actul Unic European(12) este cel mai important document adoptat imediat după semnarea tratatelor de instituirea a comunităţilor.El reuneşte într-un singur document (de aici şi denumirea sa) dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene îşi extinde domeniul de competenţă comunitară, conţinând şi reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe.

Acest domeniu este considerat ca reprezentând un moment important de relansare institutională, cu efect psihologic deosebit şi constituind suportul juridic pentru realizarea Uniunii Europene în 1992.

11 .Ioniţă, M, Op. cit., p 20

12 . Ibidem, p22

Actul Unic European înlătură ultimile bariere în calea realizării pieţei unice şi lărgeşte câmpul de acţiune comunitar în domeniul social, al protecţiei mediului înconjurator, al cercetarii şi dezvoltarii tehnologice.



1.2.5. Tratatul de la Maastricht. Crearea Uniunii Europene

Pe baza Actului Unic, a fost conceput tratatul de la Maastricht (elaborat la 11.12.1991 şi perfecţionat în 1992) în care se precizau datele de realizare a uniunii economice şi monetare (care prevedea, printre altele, adoptarea unei monede europene pâna la 01.01.1999), dar şi ale realizării uniunii politice, în special în probleme de cetăţenie, diplomaţie, apărare comună şi politică socială.

În contextul redefinirii echilibrelor europene ca urmare a prabuşirii regimurilor din est şi a reunificării Germaniei, ratificarea tratatului de la Masstricht a dat naştere unor dezbateri aprinse 13. A început o perioadă de nesiguranţă asupra viitorului Europei, a cărei slăbiciune ca entitate unitară a ieşit la suprafată mai ales pe planul politicii externe, prin incapacitatea de a decide asupra unei intervenţii comune atât de susţinere a ţărilor ex-comuniste, cât şi in problema razboiului dintre republicile fostei Iugoslavii, de după 1991. Dificultaţile în stabilirea unei politici economice şi internaţionale comune nu au împiedicat procesul rapid de lărgire a comunităţii.

Tratatul de la Maastricht este considerat ,,cea mai importantă reuşită din istoria comunităţilor europene de la semnarea Tratatului de la Roma“. El reprezintă, alături de Actul Unic European, a doua revizuire fundamentală a tratatelor constitutive.

Structura Tratatului poate fi comparată cu un ,,templu“, format dintr-un frontispiciu (care enumeră obiectivele sale:





13 . Enciclopedie de Istorie Universală, Editura All Educaţional, Bucureşti, 2003, p 1231

cetăţenia europeană, piaţa unică, integrarea economică si politica externă comună) şi trei ,, piloni“ – se face pentru prima dată referire la cei trei ,,piloni“ pe care se intemeiază Uniunea Europeană: (i) primul, cu caracter comunitar, relevă în esenţă Comunitatea europeana, punând accentul pe principiul subsidiarităţii, recunoscut în realităţile dintre Uniune şi statele membre, pe crearea unei cetaţenii europene, pe uniunea economică şi monetară, pe unele domenii specializate (cultură, protecţia consumatorului) şi pe mărirea controlului exercitat de Parlamentul European; (ii) al doilea ,,pilon“ are un caracter interguvernamental şi se referă la politica externă şi de securitate comună; (iii) ultimul, cel de-al treilea ,,pilon“, de asemenea cu caracter interguvernamental, contribuie la consolidarea politicilor din justiţie şi poliţie, pentru a permite libera circulaţie a persoanelor14.

Conceptul de ,,cetăţenie europeană“ a consacrat o serie de drepturi politice acordate tuturor cetăţenilor europeni, indiferent de statutul pe teritoriul căruia ei şi-au stabilit domiciliul sau reşedinţa . Aceste drepturi electorale vizează chiar procesele electorale referitoare la instituţiile europene, dar şi alegerile locale din statele membre, dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, dreptul la protecţie diplomatică din partea oricărui stat membru al Uniunii Europene, dreptul de a adresa cereri şi de a primi informaţii din partea oricărei instituţii a Uniunii Europene in limb ape care cetăţeanul european o precizează15.

Merită menţionate, în acest context, şi principiile Uniunii Europene, inserate în art.6 din Tratat: ,,Uniunea este întemeiată pe pricipiile libertăţii, democraţiei, respectului faţă de drepturile omului si a libertăţilor sale fundamentale, precum şi pe statul de drept, principii care sunt comune tuturor statelor membre’’.

14 Dragoş, D.C., Op. cit., p 18

15 Muraru, Ioan, Tănasescu, E.S., Iancu , Gh., Deaconu, St., Cuc, H. Mihai, Cetăţenia europeană, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p 8



Tratatul de la Maastricht a intrat in vigoare la 01.11.1993, după ratificarea sa de către toate statele membre .



1.2.6. Tratatul de la Amsterdam

În perioada 16-17 iunie 1997 a avut loc la Amsterdam, sub preşedenţia Olandei, întâlnirea şefilor de state şi de guverne din Uniunea Europeană, care s-a încheiat cu semnarea unui tratat care aduce modificări importante Tratatului asupra Uniunii Europene. Două subiecte determinante au fost pe ordinea de zi a intâlnirii la nivel înalt a celor ,, cinsprezece“: revizuirea Tratatului de la Maastricht şi mecanismul de disciplină bugetară care trebuie să acompanieze EURO.

Se încearcă obţinerea unor soluţii la probleme cum ar fi: (i) eliminarea unor obstacole in calea liberei circulaţii a drumurilor şi serviciile, printr-o mai buna colaborare statală în cadrul Europol-ului; (ii) necesitatea utilizării mai frecvente a votului majoritar în Consiliul C.E., deoarece unanimitatea era tot mai greu de obţinut; (iii) ponderarea voturilor în Consiliu C.E., astfel încât alianţe ale statelor mai mici să nu depăşască voturile statelor mai mari; (iv) alocarea locurilor în Comisia Europeană fiecare stat are dreptul la un comisar, sau numărul acestora trebuie limitat; (v) politicile în justiţie şi afaceri interne trebuie rezervată în continuare procedurilor interguvernamentale, sau să revina spre decizie instituţiilor comunitate.

Tratatul introduce, de asemenea, un concept nou cooperarea întărită, menit a încuraja statele membre dispuse sa facă eforturi mai mari pe calea integrarii europene. Acţionând în domenii care nu aparţin exclusiv Uniunii Europene, unele state pot merge mai departe în ceea ce priveşte realizarea obiectivelor Uniunii, însa numai dacă acest lucru nu este posibil a fi făcut de Uniune, ca un tot unitar. Tratatul de la Amsterdam reprezintă o noua etapă, dar desigur nu ultima, in procesul complex de integrare europeană , care va continua sa fie perfecţionat prin noi măsuri politice, economice , legislative şi de altă natură.

Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la 02.10.1997, înlocuindu-l pe cel de la Maastricht din 1992, extinde procedura legislativă de codecizie şi cuprinde dispoziţii ce vizează adâncirea integrării atât prin trecerea în competenţa Comunităţii a unor domenii ce erau cuprinse in aria cooperării interguvernamentale, cât şi prin dezvoltarea politicilor şi a obiectivelor Uniunii Europene.

1.2.7. Tratatul de la Nisa

Bătrânul continent Europa a fost martorul unor evenimente fară precedent în ultimele două decenii caderea comunismului şi destrămarea Uniunii Sovietice, care au bulversat ordinea geopolitică existentă pe plen mondial.

Procesul integrării europene a înregistrat, ca urmare a acestor transformări, paşi repezi înainte.

Tratatul de la Nisa 16 conţine prevederi menite să adâncească integrarea europeană, prin perfecţionarea mecanismului decizional, în perspectiva lărgirii Uniunii la 27 de state.Majoritatea instituţiilor Uniunii Europene au suferit modificări, atât în privinţa organizării lor, cât şi a competenţelor: a crescut numărul parlamentarilor europeni, s-a schimbat ponderea voturilor în Consiliul U.E., numărul comisarilor europeni poate fi schimbat prin decizia Consiliului U.E.

Altă realizare importantă a Conferinţei interguvernamentale de la Nisa, din 2000, este adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale din Uniunea Europeană inspirată din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar având un conţinut mai exstins decât aceasta.

În plus, Tratatul de la Nisa consemnează în mod oficial decizia statelor de a pune capăt, conform reglementărilor Tratatului de la Paris, Comunitaţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.





16 Tinca, Ovidiu, Tratatul de la Nisa, Dreptul nr. 9/2001, p 14





Ca şi în cazul tratatelor anterioare privind Uniunea Europeană, procesul de ratificare a fost unu dificil, necesitând unele modificări legislative şi repeterea unui referendum (în Irlanda). Datorită tuturor acestor probleme, în 2001 a fost iniţiata o amplă dezbatere publică asupra revizuirii tratatelor sub forma unei ,,Convenţii Europene pentru Viitorul Europei“17.

Scopul acestei Convenţii a fost elaborarea unui proiect de Constituţie europeană care să simplifice complexul sistem politic şi legislativ în vederea eficientizării şi a unei mai mari transparenţe, aducând mai aproape de U.E. cetaţenii statelor membre.





1.3. Evoluţia Comunităţilor Europene



După constituirea celor trei Comunitaţi pe continent (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) procesul integrării a cunoscut evoluţii pozitive, sub impulsul rezultatelor economice înregistrate de noile structuri europene. Ţările care manifestaseră scepticism şi chiar cele care şi-au exprimat dezacorduri în procesul negocierilor, văzând cum se dezvoltă economia în interiorul Comunităţilor Europene, şi-au reconsiderat poziţia, optând pentru integrarea în aceste Comunităţi.

Extinderea Comunităţilor Europene, prin cooptarea de noi membrii, s-au făcut succesiv, lărgirea cunoscând următoarea evoluţie:

(a) la 01.05.1958 – Comunitatea Economică Europeană(C.E.E.) şi EURATOM (având în compunere şase state membre) îşi încep activitatea conform tratatelor institutive;





17Ghica , Luciana, op. cit., p.40





(b) în iulie 1961 – C.E.E. şi Grecia semnează un acord de asociere;

© în decembrie 1964 – C.E.E. se semnează Acordul de asociere cu Turcia;

(d) în ianuarie 1973 se semnează Actul de aderare la Comunităţile Europene Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. În acest fel, Comunităţile numără 9 state memebre. Norvegia a supus candidatura sa, a aderării la Comunităţile Europene, unui referendum naţional care s-a finalizat cu un rezultat negativ;

(e) în anul 1979 – îşi depune candidatura Grecia şi se încheie Tratatul de aderare în acelaşi an cu o perioadă de tranyiţie care lua sfârşit la 01.01.1981;

(f) de la 01.01.1981, Piaţa Comună devine Europa celor 10;

(g) în anul 1977 – şi-au depus canditatura Spania şi Portugalia.

Tratatul de aderare19 s-a semnat abia în anul 1985 şi a intrat în vigoare la 01.01.1986. De atunci se vorbeşte de Europa celor 12. Tot in acelaşi an s-au încheiat Acorduri de asociere cu Cipru şi Malta;

(h) în anul 1987 – semnează Acorduri de asociere: Turcia, Austria, Elveţia, Finlanda;

(i) în anul 1991 – s-au încheiat Acorduri de asociere cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia;

(j) la 01.02.1993 – s-a semnat la Bruxelles „Acordul european de asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte. Acordul a fost ratificat de Parlamentul României prin legea nr. 20/1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din 12.04.1993;





18Ibidem, p.42

19Mazilu, Dumitru, Dreptul comunitar – un sistem juridic cu trăsături specifice, Editura All-Beck, Bucureşti, 1999, p.46









(k) în ianuarie 1994 – intră în vigoare Acordul pentru crearea

unui Spaţiu Economic European (S.E.E.), existând multe dintre avantajele pieţii unice a Uniunii Europene în favoarea ţarilor membre ale A.E.L.S.20;

(l) în aprilie 1994 Polonia şi Ungaria înaintează cereri de aderare la Uniunea Europeană;

(m) în ianuarie 1995 Austria, Finlanda şi Suedia aderă la Uniunea Europeană. De la această dată asistăm la existenţa a 15 state membre ale U.E. Norvegia, pentru a doua oară, printr-un referendum naţional organizat în noiembrie 1994, a respins aderarea la Uniunea Europeană, rămânând membră a A.E.L.S.;

(n) în februarie 1995 intră în vigoare Acordurile de asociere la U.E. a Cehiei, Slovaciei, Bulgariei şi României;

(o) din 1997 se declanşează procesul de aderare la Uniunea Europeană a încă cinci state cu statutul de asociat din totalul de 11 existente;

(p) în domeniul Deciziei Comisiei Europene din 11.12.1999 de la Helsinki, în anul 2000 a fost declanşat, simultan, procesul de negociere, in vederea aderării cu toate statele asociate;

® la 01.05.2004 are loc cea mai mare extindere a Uniunii Europene cu 10 state: Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia. Astfel, U.E. cuprindea 25 de state membre.

(s) la 01.01.2007 România şi Bulgaria devin state membre ale Uniunii Europene, ce numară de la această dată 27 de membri.







20Reprezintă iniţialele Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, care, după aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei la U.E., are în compunere 4 state membre; Elveţia, Islanda, Norvegia şi Liechtenstein.















1.4. Obiectivele Uniunii Europene



Obiectivele Uniunii Europene sunt prevăzute în Tratatul de la Maastricht privind U.E.:

(a) crearea unei uniuni economice şi monetare dotate cu o monedă unică şi o bancă centrală independentă, care să stabilească o politică monetară comună pentru toate ţările membre;

(b) realizarea unei politici externe comune care să urmărească pacea, securitatea şi controlul armamentului;

© organizarea unei pieţe unice care să desfăşoare o politică comună în ceea ce priveşte, mai ales, protecţia consumatorului, energia, protejarea mediului înconjurător, dezvoltarea transporturilor şi telecomunicaţiilor;

(d) o cetăţenie comună pentru toţi europenii, care să le permită stabilirea în oricare dintre ţările membre ale U.E., să le dea dreptul de a alege şi de a fi ales în organismele comunităţii;

( e) afirmarea identităţii Uniunii în plan internaţional;

(f) dezvoltarea Uniunii ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;

(g) dezvoltarea acquis-ului comunitar (legislaţia U.E., conţinută în tratatele U.E. şi în legislaţia secundară adoptată de instituţiile U.E.).



1.5. Sistemul Instituţional al Uniunii Europene



Crearea celor trei comunităţi europene a avut ca element de unitate constituirea unei structuri instituţionale similare, chiar dacă în ceea ce priveşte denumirea au existat unele diferenţe.

Plecând de la funcţiile organelor care alcătuiesc aparatul instituţional al Uniunii Europene, acestea pot fi clasificate în:

(a) Instituţii de conducere a Comunităţilor (Consiliul Uniunii Europene, Consiliul de Ministri şi Comisii);

(b) Instituţii de control (Parlamentul European, Curtea de



Justiţie a Comunităţilor Europene şi Curtea de Conturi);

© Organe complementare (Comitetul Economic şi Social, Banca Europeana de Investiţii, Comitetul Reprezentanţilor permanenţi şi Comitetul Regiunilor).

Pornind de la interesele pe care le reprezintă instituţiile şi organele sistemului instituţional al Uniunii Europene, acestea pot fi clasificate în: (i) Instituţii clasice, care urmaresc apărarea intereselor fiecărui stat membru( de exemplu, Consiliul de Ministri); (ii) Instituţii integrate, care au vocaţia21 de a repereyenta interesele generale ale Comunităţii şi nu voinţa fiecărui stat membru (de exemplu, Comisia Europenă, sau Curtea de Justiţie). Sprijinindu-se pe aceşti piloni internaţionali, comunităţile dau expresie faptului ca ele reprezintă atât voinţa statelor cât şi pe a cetăţenilor acestora care începând din 1979, îşi aleg prin vot direct reperezentanţii în Parlamentul European.

Parlamentul European este forul democratic al popoarelor europene, ai cărui membrii sun t aleşi prin cot universal direct din cinci in cinci ani. Funcţiile primordiale ale Parlamentului European sunt de a participa la procesul de adoptare a legislaţiei U.E. şi de a controla activitatea Comisiei Europene. Membrii Parlamentului European sunt grupaţi în funcţie de partidele politice cărora le aparţin şi nu în funcţie de naţionalitate.

Ca practică democratică în cadrul Parlamentului European, este instituţia mediatorului – OMBUDSMAN22–numită de Parlament pe toată durata legislaturii sale, instituţie însărcinată să primească plângerile cetăţenilor U.E. în cazurile de proastă administrare din partea instituţiilor comunitare.





21Chilea, Dragoş, op.cit., p.227

22OMBUDSMAN- echivalentul Avocatului Poporului din România







Mediatorul poate face anchete şi transmite rapoarte privind rezultatele acestora Parlamentului European şi instituţiei comunitare in cauză.

Consiliul European reprezintă reuniunea şefilor de stat sau de guvern din statele membre, la care participă şi preşedintele Comisiei Europene, unul dintre comisari ( de regula cel care se ocupă de politica externă), precum şi miniştrii de externe ai celor 27 state membre.Consiliul European, creat în 1974, când şefii de stat şi de guvern au hotărât să se întâlnească în mod regulat, impreună cu miniştrii lor de externe, cu preşedintele şi cu un vicepreşedinte al Comisiei Europene, a devenit cel mai înalt organ legislativ al U.E., deşi nu era prevăzut 23 în tratatele fundamentale ale U.E. Consiliul European are competenţe de decizie în directiile politice majore ale Uniunii Europene şi în soluţionarea problemelor curente din viaţa internaţională prin Politica Externă şi de Securitate Comuna.

Consiliul Uniunii Europene este principala instanţă de decizie a Uniunii Europene, format din reprezentaţii guvernelor celor 27 ţări membre (miniştrii de externe,miniştrii de resort ai statelor membre pentru fiecare din domeniile vizate: agricultură, finanţe, educaţie, afaceri generale)

Consiliul deţine rolul principal în procesul legislativ 24, competenţă pe care o împarte cu Parlamentul European având totodată şi atribuţii executive (domeniul în care rolul principal revine Comisiei Europene). Preşedinţia Consiliului U.E. este deţinută prin rotaţie, câte şase luni, de fiecare stat membru, iar reglementările adoptate sunt obligatorii pentru toate statele membre, devenind parte a legislaţiilor naţionale.

Comisia Europeană este organul executiv al U.E., format din comisari independenţi de guvernele lor naţionale, dar numiţi de acestea pentru un mandat de 5 ani.





23Dacian, Cosmin Dragoş, op.cit., p. 40

24Darie, Nicolae, op.cit., p. 21



Rolul Comisiei Europene este de a asigura respectarea prevederilor tratatelor fundamentale ale U.E., de a propune legislaţia comunitară şi, odată legislaţia aprobată, de a asigura aplicarea ei. Comisia Europeană este condusă de un preşedinte, având puteri autonome substanţiale, mai ales în privinţa politicii concurenţei şi în conducerea şi administrare politicilor comune pe domenii. Aceasta admnistrează diferite fonduri şi programe U.E., inclusiv cele destinate sprijinirii ţărilor din afara U.E.25

Curtea Europenă de Justiţie este Curtea Supremă a U.E. în domeniile în care se aplică legislaţia U.E. şi este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru, numit prin acordul guvernelor ţărilor membre pentru o perioadă de şase ani, mandatul putând fi reînnoit.Rolul Curţii Europene de Justiţie este acela de a asigura interpretarea şi implementarea legislaţiei comunitare în concordanţă cu prevederile tratatelor U.E.

Curtea de Conturi Europeană are rolul de a verifica legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor Uniunii, în vederea unei bune gestionări a bugetului european.

Banca Centrală Europeană 26, cu sediul la Frankfurt, reprezintă pilonul central al Uniunii Economice şi Monetare, având drept competenţe definirea şi aplicarea politicilor monetare europene, coordonarea operaţiunilor de schimb şi asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plată.

Comitetul Economic şi Social, cu sediul la Bruxelles, reprezintă punctele de vedere şi interesele socităţii civile organizate pe lânga Comisia, Consiliul şi Parlamentul European, avand rol consultativ.Este compus din reprezentnţi ai grupurilor de interese economico-sociale din statele membre U.E., consultarea acestui for fiind obligatorie pentru probleme le de politică economică şi socială.


////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Textul urmeaza in fisierul WORD de mai jos.



Теги: EUROPENE, INSTITUŢII, ale, UNIUNII
Всего комментариев: 0
avatar
Яндекс.Метрика Наверх