Стол заказов Limba si literatura romana - ReferatMD - ReferatMD
Последние поступления фильмов
O scrisoare pierduta Ion Luca Caragiale
  • Comedia – specia literara a genului epic in versuri sau in proza in care se imbina categoria estetica a comicului si dramaticului cu un conflict puternic ce declanseaza situatii neasteptate, finalul fiind de regula fericit.
Не забудь оценить фильм!!!
0
Ferma Animalelor de George Orwell - [Rezumat]
  • Acţiunea se petrece la ferma "Conacul" deţinuta de domnul Jones si soţia sa. La ferma sunt numeroase animale: cai ,vaci,câini găini , porumbei , măgarul Benjamin si corbul Moise,insa dintre toate acestea cel mai deştept si înţelept este "Seniorul" , bătrânul porc Middle White , castigatorul a numeroase concursuri.
Не забудь оценить фильм!!!
0
Mara de Ioan Slavici - rezumat pe capitole
  • Mara - rezumat pe capitole

    Capitolul 1.—Saracutii mamei
    In primul capitol este prezentata Mara,o femeie saraca, vaduva cu doi copii, dar era voinica si harnica. Barzovanu,care fusese sotul ei era mai mult carpaci decat cizmar si statea mai mult la birt decat acasa.
Не забудь оценить фильм!!!
0
Amicii - Ion Luca Caragiale
  • In opera "Amicii" de Ion Luca Caragiale avem trei personaje.

    Doua personaje principale (Mache si Lache) si un personaj secundar (Tache) ce apare la sfarsit si ne dezleaga misterul ce plana asupra discutiei.
Не забудь оценить фильм!!!
0
ION HELIADE RADULESCU (1802 - 1872)
  • I s-a zis parintele literaturii române si i s-a ridicat o statuie la Bucuresti. Este, a doua mare personalitate a literaturii române dupa D. Cantemir" (G. Calinescu). Vede lumina zilei la Târgoviste, ca fiu al lui Ilie Radulescu. Urmeaza Scoala greceasca de la Schitu Magureanu. Trece la Colegiul Sf. Sava, ajutându-l pe Gh. Lazar si devenind, la retragerea acestuia, succesor de nadejde. Va preda aici româna si matematica. Publica la Sibiu Gramatica Româneasca (1828). Înfiinteaza primul ziar Curierul românesc (1829), urmat de suplimentul literar Curierul de ambe sexe (1837). În 1836, îsi aduna productia literara în volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze si de poezie. Participa la pregatirea Revolutiei de la 1848, redacteaza proclamatia ce s-a citit la Izlaz, e membru al guvernului provizoriu si e silit a se expatria, traind 10 ani departe de tara la Paris, Constantinopol si Insula Chios. Abia în 1859 se înapoiaza din exil.

    Cel care pregatise revolutia n-a împartasit ideile radicale, violente ale confratilor politici. În opozitie cu aripa radicala a revolutionarilor, I.H.R. era adept al actiunilor moderate, pentru a feri tara de interventia straina. S-a pronuntat în potriva împroprietaririi clacasilor, pentru desprinderea totala de sub influenta Rusiei si pentru o întelegere cu Turcia. Multi din fostii prieteni i-au devenit adversari. Îsi ia aere de profet, împroscându-si adversarii cu furie nestapânita.

    Scriitor, filolog si îndrumator cultural, Heliade domina o jumatate de secol de poezie româneasca. Îsi face planuri mari, dar nu le duce la îndeplinire. Încearca toate speciile genului liric, însa productiile literare sunt inegale: unele excelente, altele slabe, lipsite de culoare. S-a dovedit înzestrat pentru poezia satirica si fabula. Si în proza, unde are talent, se distinge spiritul sau satiric. Cea mai importanta opera este Echilibru între antiteze, prima schita româneasca a unui sistem filosofic.

    Capodopera literara a lui H. ramâne Zburatorul:

    "Vezi, mama, ce ma doare! si pieptul mi se bate,
    Multimi de vinetele pe sân mi se ivesc;
    Un foc s-aprinde-n mine, racori ma iau din spate,
    Îmi ard buzele, mama, obraji-mi se palesc!"


    Porneste de la mitul folcloric, de care vorbeste si Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae. Acelasi mit îl inspira si pe Eminescu în Calin (File de poveste) si în Luceafarul.

    Poetul nostru national îl admira astfel în Epigonii:

    "Eliad zidea din visuri si din basme seculare
    Delta biblicelor sfinte, profetiilor amare, -
    Adevar scaldat în mite, sfinx patrunsa de-nteles.
    Munte cu capul de piatra de furtune detunata,
    Sta si azi în fata lumii o enigma nesplicata,
    Si vegheaz-o stânca arsa dintre nouri de eres."
Не забудь оценить фильм!!!
0
Alecu Russo (1819-1859)
  • Scriitor remarcabil, artist-cetăţean, Alecu Rus-so este o figură luminoasă a timpului său, persona­litatea sa manifestîndu-se multilateral, într-o epocă în care se consolida literatura şi limba românească. Alecu Russo s-a născut la 17 martie 1819, la Chişinău, într-o familie de boieri mijlocii. După cum povesteşte scriitorul însuşi în Amintirile sale, publicate în 1855, copilăria şi-a petrecut-o in satul Străşeni. La vîrsta de 10 ani, după ce învăţase mai intîi cu un dascăl grec, Alecu Russo este trimis la studii în Elveţia, însuşindu-şi temeinic limba franceză şi în parte şi limba germană. Ideile democratice şi liberale, declanşate de revoluţia burgheză franceză din 1830, prind teren în rindurile tineretului studios creînd un climat favorabil orientării revoluţionare ulterioare a lui Alecu Russo. După 6 ani petrecuţi în Elveţia, îndrumat de tatăl său în alegerea unei cariere comerciale, Alecu Russo pleacă la Viena, unde deprinde studiul comerţului (1836). întors în patrie, la Iaşi, Alecu Russo se integrează în rîndul intelectualităţii progresiste, dezaprobînd starea de înapoiere economică si socială a ţării. Aici s-a an­gajat activ, alături de Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu si Costache Negri, în iniţierea mişcării culturale ce a precedat anul revoluţionar 1848. Din această perioadă datează si primele scrieri — redactate în limba fran­ceză şi tipărite postum — compuse în spiritul direcţiei naţionale a Daciei literare: legendele Piatra-Teiului şi Stîna corbului, studiul despre Iaşii şi locuitorii lui in 1840 şi Studii naţionale. In 1841 scriitorul funcţionează la Judecătoria din Piatra Neamţ. Destituit în 1844, Alecu Russo revine la Iaşi, atras de atmosfera culturală prerevoluţionară, în care se înregistrează cu entuziasm, în anii următori frecventează moşia Mînjina a familiei Negri - loc de întîlnire a tinerilor scriitori animaţi de idealurile naţional-democratice ale timpului - unde îl cunoaşte pe N.Bălcescu. La începutul anului 1846, Alecu Russo îşi face debutul ca autor dramatic cu piesa Băcălia ambiţioasă, prezentată pe scena Teatrului Naţional din Iaşi. Alecu Russo a înţeles importanţa teatrului în viaţa unei naţiuni, ca tribună de răspîndire a ideilor înaintate si a fost gata să ajute prietenii ajunşi în 1840 la direcţia Teatrului Naţional din Iaşi, adică pe Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri si Costache Negruzzi, contribuind prin comedii la îmbogăţirea repertoriului încă atît de sărac la vremea aceea. Cînd a supă­rat ocîrmuirea prin aluzii destul de transparente puse in gura personajelor din Provincialul la Teatrul Naţional sau Jignicerul Vadră, Alecu Russo a fost trimis în exil la Soveja. Aici a cunoscut una din cele mai autentice regiuni româneşti, cu un folclor deosebit. Din Soveja, Alecu Russo a cules perla între perle a poeziei populare româneşti, Mioriţa, pe care a dat-o prietenului Alecsandri spre înmănunchere, alături de alte juvaieruri folclorice şi spre publicare. Deşi nu se află printre semnatarii proclamaţiei întocmite după întrunirea de la Hotelul Petersburg din Iaşi si lansată la 28 martie 1848, AJecu Russo a participat la mişcarea revoluţionară din Moldova. După evenimentele din 1848, Alecu Russo pleacă la Viena, călătoreşte prin Transilvania, asistă la adunarea populară de pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj, semnează la Braşov programul revoluţionarilor mol­doveni, iar la Paris se alătură luptei politice a emigraţiei româneşti, con­dusă de N. Bălcescu. în 1850 apare in România viitoare, organul revoluţionarilor români emigraţi, Cintarea României, reprezeritind contribuţia lui Alecu Russo la lupta de eliberare naţională dusă de patrioţii români după înăbuşirea revoluţiei de la 1848. întors în ţara, în Iaşi, in 1851, Alecu Russo funcţionează un timp ca avocat. Participă, în ultimii ani ai vieţii, la lupta pentru Unire, colaborind intens la Zimbrul, România literară, Steaua Dunării ş.a. Viaţa sa agitată, lipsită de mijloace materiale, 1-a împiedicat să se ocupe mult de literatură. Alecu Russo a murit la 5 februarie 1859 la Iaşi, înainte de a-şi fi putut termina operele sale şi de a le tipări într-un volum. Alecu Russo a lăsat o operă relativ restrînsă, o operă puţin cunoscută de contemporani. Ca şi Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo a militat pentru o literatură originală, inspirată de realităţile noastre şi exprimată în limba vie a poporului. El a fost un scriitor real­mente înzestrat şi numai memorialistica sa, spre exemplu, ar justifica deplin locul pe care-1 ocupă in istoria literaturii. Coexistă în scrierile sale memorialistice '(Piatra-Teiului, Iaşii şi locuitorii săi in 1840, Soveja, dar mai cu seamă în Amintirile publicate în România literară in 1855), preţuitorul afectuos al tradiţiilor trecutului şi militantul progresist, aparţinînd generaţiei paşoptiste. Alecu Russo a fost unul dintre pionierii criticii literare române; deşi ne-a lăsat puţine scrieri în acest domeniu. Cea mai importantă, sintetizînd opiniile sale literare, e Critica criticii (1846). Scrierile teoretice ale lui Alecu Russo sintetizează, în spiritul Daciei literare şi al Propăşirii, ideile generaţiei sale despre necesitatea unei literaturi inspirate din realităţile naţionale, despre valoarea estetică şi documentară a folclorului. Alecu Russo s-a făcut cunoscut şi ca polemist împotriva exagerărilor curentului latinist. Dintre scrierile sale, cel mai mare ecou în epocă 1-a avut datorită semnificaţiei sale patriotice şi revoluţionare, poemul în proză Cintarea României. Evocare a istoriei patriei, poemul afirmă ideea demnităţii naţionale, protestează violent împotriva asupririi feudale, şi a trădării boiereşti, subliniază in­evitabilitatea victoriei finale a forţelor progresiste. Om de cultură şi prin­cipii progresiste Alecu Russo şi-a manifestai în toată opera convingerea că literatura şi artele în general sînt un mijloc de educaţie cetăţenească. Alecu Russo a fost una dintre acele personalităţi scriitoriceşti, numeroase în istoria noastră, care, prin viaţa lor plină de abnegaţie, au împlinit misiunea unui ceas istoric greu, de începuturi şi răspunderi. De aceea, el rămîne în istoria literaturii şi culturii noastre printre cei care, cu adîncă încredere în destinul istoric al ţării şi poporului lor, şi-au făcut pe deplin datoria.
Не забудь оценить фильм!!!
0
ION DRUTA BIOGRAFIE, OPERE
  • ION DRUTA BIOGRAFIE, OPERE
    Ion Druta s-a nascut la 3 septembrie 1929, la Horodiste, de langa Soroca. Traieste direct toate avatarurile politice si sociale ale acestui teritoriu romanesc vitregit de istorie. Se stabileste la Moscova, unde absolva Cursurile superioare de literatura. Debuteaza in 1952 cu placheta de povestiri"La noi in sat", urmata in 1954 de un nou volum de nuvele, "Poveste de dragoste". La intervale relativ scurte ii apar apoi mai multe carti, care ii contureaza o identitate precisa in randul prozatorilor romani: 1957 "Frunze de dor"-roman, 1959 "Dor de oameni"-nuvele, 1964 "Piept la piept"-nuvele. Cele mai reprezentative scrieri ale sale sant romanele "Povara bunatatii noastre" [editat si la Bucuresti, in 1992, la "Editura Minerva", colectia BPT] SI "Clopotnita". Proza lui Ion Druta conserva structurile narative traditionale, cu desfasurari epice ample. Relatarile sant turnate in fraze care au curgerea graiului moldovenesc, cu ironii molcome, in prelungirea gandirii si a limbajului popular. Stilul sadovenian al povestirii isi are in prozatorul basarabean un bun si original continuator. Scriitor roman din Basarabia, dramaturg si academician, scrie proza, eseistica, dramaturgie. Conduce "Glasul", la Chisinau, prima publicatie ce revine la grafia latina în limba românilor din Basarabia.

    Opera

    Nuvele:

    Poveste de dragoste (1954),
    Dor de oameni (1959),
    Piept la piept (1964),
    Padureanca (1969),

    Romane:

    Frunze de dor(l957),
    Povara bunatatii noastre 1963-1968,
    Clopotnita (1972),
    Biserica alba(1985),

    Piese de teatru:

    Casa mare(1959),
    Pasarile tineretii noastre (1974),
    Biserica alba (sau Horia- o dramatizare a romanului cu acelasi titlu (1984),
    Intoarcerea tarânii în pamânt (1978),
    Tot ce am mai sfânt{1981},

    Eseuri:

    La umbra cuvântului(1957),
    Lumea lui Cehov(1959),
    Eminescu,poet national(1970),
    Cine a stins lumina? (1989).
Не забудь оценить фильм!!!
0
Grigore Vieru poetul neamului.
  • Grigore Vieru – poet al neamului.
    Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei.Pentru poet dispariţia fizică nu înseamnă moarte, el trăieşte prin poezia sa,prin frumosul semănat în inimile copiilor.A fost, este şi va rămâne Pilonul de rezistenţă a culturii naţionale .Tot ce e mai frumos astăzi poartă numele lui.Şi cerul cu stelele, şi al străvechii slave bucium, şi ochii măicuţei ne sunt mai aproape, fiindcă iubesc şi au o taină sus care ne apără.A ajunge să poţi să redai istoria neamului în poezie, să poţi să aperi cei al tău prin poezie şi să crezi că eşti auzit de Dumnezeu prin poezie înseamnă să fiii un poet ales.Aşa a fost Grigore Vieru – poet al neamului, care a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele ca Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi deaceea merită cununa recunoştinţei noastre.Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului nostru spre un viitor mai bun.Visul său era de a ne uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai aproape ca niciodată pentru că oamenii din diferite ţări, de diferite naţionalităţi de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri. Am pierdut un poet pe pământ, dar avem un înger în ceruri…Ne mîndrim mult cu Grigore Vieru, cred că moştenirea care ne-a lăsat-o o vor admira-o multe generaţii mîngîindu-şi sufletele cu versurile lui. El a fost poetul Dragostei de viaţă, Dragostei de Ţară, Dragostei de neam, Dragostei de Adevăr, să-l aducem copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le creează şi le păstrează cu sfinţenie.
Не забудь оценить фильм!!!
0
"Sfîntul" Grigore Vieru
  • Sfîntul

    In poezia lui Grigore Vieru se descrie faptura femeii. Vierul o vede ca iubita care apare ca un element de legătură între lumea fizică. Iubita este fiinţa care fiinţează şi potenţializează sensul existenţei. În poezia lui Grigore Vieru dragostea este concepută ca un izvor veşnic din care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este flacăra aprinsă a unei lumânări care arde în marea catedrală a lui Dumnezeu, ea este sensul supravieţuirii; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în care cei de aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată.

    Titlul semnifica cit este de sfinta femeia in viata omului, ea este floarea care nu se scutura petalele "Privind cum oboseste ea, El singur obosea" Femeia a fost întodeauna un simbol al frumuseţii, al gingăşiei şi delicateţii.
    Cu sentimente discrete şi suferinţe abia ghicite, ascunse bine în spatele unui zîmbet înselător, dar cu sensibilităţi adînci şi profunzimi sufleteşti nebănuite.
    Dupa Grigore Vieru, femeia este al cincilea anotimp poetic, romantic şi atotcuprinzător… Paradoxal, definiţia aceasta surprindeexact complexitatea femeii. E ceva ce nu avem habar, nu ştim dacă îl dorim, dar cu sigurantă vor sa le cunoasca in vieţile sale.

    Regăsim în literatură şi artă, dar şi în viaţa de zi cu zi femeia muncitoare, de la colhoz, mama eroină cu foarte mulţi copii, care ţine în spate o moşie întreagă, care munceşte la cîmp şi hrăneşte familia, femeia scriitoare.
    Femeia este mereu sensibilă. Femeia este dulce. Femeia este plăcută ochiului. Femeia este puternică. Femeia este cea care dă viaţă. Femeia este o specie foarte emotivă. Femeia reprezintă pasiune pentru un bărbat. Femeia este ispititoare. Femeia este soţie. Femeia este prietenă. Femeia stă în spatele oricărui om de succes.Femeia poate plange si suferi.

    Poezia lui Grigore Vieru pare o traducere a graiului fiinţei, din care pulsează către inima cititorului un echilibru natural, având o orientare recuperatoare, care se cristalizează cu atât mai mult cu cât încerci să pătrunzi în taina liricii sale, taină care se identifică, în ultimă instanţă, cu poetul.

    Sfîntul

    Vroia sa mangaie cu palma
    Parul femeii.
    Dar ii ramasera mainile
    Pe campul de lupta.
    Vroia sa ia plugul
    Din bratele ei
    Si coasa.

    Privind cum oboseste ea,
    El singur obosea.
    Vroia seara
    Sa-si lase pe genunchi
    Mainile.

    Vroia uneori sa izbeasca
    Cu pumnul in masa.
    Vroia sa arunce
    Milostivirea cazona,
    Nu putea primi ceva
    Nemuncit cu mainile sale.
    Vroia sa-si duca mana
    La inima.
    Era sfant.
Не забудь оценить фильм!!!
0

ТОП Фильмов
VsegoRUB.ru
Мы на Одноклассниках
Referat.MD

наверх