Стол заказов Patul bolnavului si escarele - Medicina - ReferatMD - Eseu,Plan de afacere,compuneri,referat,etc.
Patul bolnavului si escarele
Молот богов
0
ком.
Просмотров: 397
Добавил: Colea
Рейтинг
5
/ 5
Всего голосов: 2


    1. Cerințele bolnavului și a personalului medical față de patul de spital.
    2. Construcția patului de spital.
    3. Tipurile de paturi de spital.
    4. Pregătirea și schimbarea lenjeriei de pat.
    5. Poziția bolnavului in pat.
    6. Mobilizarea bolnavului.
    7. Dezbrăcarea și îmbrăcarea bolnavului.
    8. Evaluarea stării bolnavului.
    9. Evaluarea stării de:

    *Conştienţă
    * Comportamentului
    * Evaluarea poziţiei bolnavului în pat
    * Starea psihică a bolnavului
    * Pofta de mîncare a bolnavului

    Procesul de vindecare este sarcina principală a spitalizării și implică repaosul complex sau relativ al pacientului. Asigurarea odihnei pasive este una din principalele metode de îngrijire a bolnavului, iar premisia odihnei este patul bolnavului. Odihna la pat relaxează musculatura, eliberează articulațiile de sarcini, scade pierderile de căldură și reduce necesitățile energetice ale organismului, durerile se atenuiază și bolnavul este cuprins de o senzație de confort. Majoritatea timpului unii bolnavi este legat obligatoriu în tot timpul de pat, adică își petrec majoritatea timpului de spitalizare în pat.
    Pretențiile bolnavului față de pat sunt:
    Să fie comod și să asigure relaxare.
    Să se poată așeza la marginea patului.
    Să poată urca și coborî din pat ușor.
    Să asigure efectuarea investigațiilor și tratamentului în pat fără incomodități.
    Să simtă o relativă izolare atunci cînd sunt efectuate unele procedee de îngrijire față de restul bolnavilor.
    Să fie prevăzut cu accesorii corespunzătoare care să asigure un confort oarecare.
    Pretențiile personalului de îngrijire față de patul de spital sunt:
    Să fie accesibil din toate laturile.
    Sa fie ușor de curățat și prelucrat cu substanțe dezinfectante.
    Să asigure efectuarea investigațiilor și tratamentului în pat fără incomodități.
    Să asigure aducerea și menținerea bolnavului în poziția adecvată stării lui.
    Paturile de spital –din considerente igienice sunt confecționate exclusiv din metal pentru a fi ușor dezinfectate.
    Patul este constituit din:
    1.Partea utilă a patului, somiera , care poartă greutatea bolnavului. Ea trebuie să fie elastică dar netedă, puternic închisă, deoarece somierele laxe influențează negativ odihna bolnavului. Dupa tipul somierei se deosebesc:
    a) Paturi cu somieră fixă –constituită dintr-o singură bucată.
    b) Din două părți – partea cefalică putînd fi ridicată pentru a asigura bolnavului o poziție semișezindă.
    c) Din 3-4 bucăți care predau pacientului poziții foarte variate.
    Manipularea părților componente ale somierelor se face de obicei automat sau mecanic.
    2. Chingile – sunt 2, care în ambele părți ale somierei, confecționate din metal pentru a fi mai ușor prelucrate cu subst. Dezinfectante.
    3. Cazarmamentul – este format din saltea, apărătoare de saltea. Salteaua la fel ca și somiera constă din 1,2,3 sau 4 părți, care ocupă forma conform somierii, perna și pătura.
    4.Lengeria de pat – se compune dintr-un cerșaf, două fețe de pernă, o husă de pătură (ciarșaf-plic) și o mușama. Lengeria de pat este confecționată din pînză albă de bumbac, cît mai moale, fără cusături pe suprafețele utile. Mușamaua se folosește sub pacientul cu incontinență de urină și fecale, scurgeri vaginale, supurații abundente, precum și în cursul efectuării clizmelor sau a sondajelor, etc. Pentru a proteja ciarșaful și salteaua.
    5.Utilajul de confort al patului – ele fac mai suportabil repaosul la pat, evită durerile din cauza unor poziții forțate și previn numeroase complicații ale imobilizării îndelungate:
    - Colacul de cauciuc.
    - Colacii de vată.
    - Agățători pentru ușurarea mobilizării active.
    - Pernele elastice.
    - Rezemători de spate.
    - Masa rulantă ce se adaptează la pat în timpul alimentației.
    Tipurile de paturi în spital:
    • Patul funcțional – care redă pacientului o poziție comodă, în unele cazuri forțată, este cu rotile, ce servește pentru transportarea pacientului, este format din 2,3 sau 4 părți a somierei.
    • Paturile de reanimare – sunt mai înalte, prevazute cu apărătoare mobilă și roți de cauciuc care pot fi imobilizate cu tampoane. Aceste paturi permit schimbările de poziție rapidă ale bolnavilor în poziție Tredelemburg, dernaj postoral, etc.
    • Patul pentru îngrijirea bolnaviloragitați și psihici – sunt prevăzute cu plase din fibre textile și cu suporturi pentru fixarea membrelor.
    • Paturi pentru copii mici - sunt prevazute cu gratii fixate, dispozitive de siguranță pentru a evita căderea micilor bolnavi din pat. Profunzimea acestor paturi poate fi modificată prin ridicarea sau coborîrea somierei după mărimea copilului bolnav.
    • Paturi utiliazate pentru bolnavii imibilizați pe o durată lungă – sunt prevăzute cu roți, sertare ce înlocuesc noptiera,masa pentru scris-citit. Aceste paturi schimbă în mod automat poziția bolnavului din decubit dorsal în decubit lateral și invers .
    • Pregătirea și schibmarea lengeriei de pat.
    Odihna la pat își atinge scopul terapeutic numai dacă patul asigură bolnavului maximum de confort și căldură uniformă. Aceasta presupune pregătirea și reînprospătarea patului după o tehnică corectă. Pregătirea, respectiv schimbarea patului, se poate face gol, fără bolnav sau cu bolnavul în pat.
    Pregătirea patului gol. Pregătirea patului simplu fără bolnav se execută de către doi asistenţi medicali.
    Materiale:
    • Un cearșaf.
    • Un cearșaf-plic pentru pătută.
    • Două pături.
    • Două fețe de pernă.
    • Două perne.

    Tehnica:
    • Se îndepărtează noptiera de lîngă pat și se așează la capătul patului un scaun cu spetează.
    • Pe scaun se pregătește lengeria curată, pernele și păturile împăturite corect, în ordinea întrebuințării.
    • Păturile se întroduc în cerșaful plic, apoi se aranjează colțurile în colțurile plicului, unde se fixează cu ață pentru a evita alunecarea și stîngera păturii în interiorul picului.
    • Cearșaful și cu pătura întrodusă în plic se îndoaie în trei în sens transversal și se aranjează salteaua.
    • Pe somieră se aranjează salteaua.
    • Apoi se așează cearșeaful împăturit în trei la mijlocul patului.
    • Cele doua asistente așează de o parte și de alta a patului, cu o mîna desfac cearșaful spre ca, iar cu cealaltă întind partea dinspre picioare.
    • Marginile dinspre capetele patului se întroduc adînc sub saltea, întinzînd bine cearșaful penru ca în timpul mișcărilor bolnavului, mai ales dacă este agitat, să nu se adune sub el.
    Regimul I – regim strict la pat. Se indică pacienţilor ce necesită, cu scop de tratament imobilizarea strictă. La pacienţii cu fracturi ale coloanei vertebrale sau cu traume grave ale craniului, sau a altor organe. Pacienţii în acest regim nu fac miscări active sau pasive.
    Regimul II – regim la pat. Se indică cu scop de tratament pacienților cu traume, comoții, fracturi. Acești pacienți timpul liber îl petrec în pat, îngrijirea pacientului, manoperele medicale și alimentarea se efectuiază la patul bolnavului. Însă pacienții pot ocupa diverse poziții în timpul acestui regim de activitate.
    Regimul III – regim de salon secție. Acest regim se indică bolnavilor cu o stare satisfăcătoare care se pot deplasa de sinestătător și nu provoacă pericol stării sănătății lor. Îngrijirea pacienților se efectuiază în încăperile auxiliare ale secției sau salonului,tratamentul se efectuiază in sala de tratamente, alimentarea activa în sufrageria secției.
    Regimul IV – regim liber. Pacienții pot primi tratament ambulator, adică ziua să primească tratament-îngrijiri, iar noaptea părăsesc secția. În timpul liber pot efectua plimbări la aer curat,a se deplasa în alte instituții curative cu scop de investigații instrumentale sau consultații a unor specialiști.
    Poziția bolnavului în pat.
    În funcție de starea generală și de boala sa pacientul ocupă în pat o poziție activă, pasivă sau forțată.
    Pozitia activă – este caracteristică bolnavilor în stare bună, poziția lor în pat este identică cu cea a omului sănătos, ei se mișcă singuri, neavînd nevoie de ajutor.
    Poziția pasivă – este caracteristică pacienților în stare gravă, adinamică, care și-au pierdut forța fizică. Poziția lor în pat este determinată de gravitatea stării lor, pentru orice mișcare pacienții necesită ajutor.
    Poziția forțată – este determinată de afecțiunea de bază bolnavului sau impusă de tratament .
    Aceeași poziție care la un pacient mai puțin grav este o poziție activă, poate deveni o poziție forțată impusă de conduita terapeutică. În mod obișnuit bolnavii i-au în pat următoarele poziții:
    • Decubit dorsal.
    • Decubit lateral stîng sau drept.
    • Decubit ventral.
    Tipurile de poziții forțate:
    • Ortotonus, în tetanus.
    Mobilizarea bolnavului
    Mobilizarea bolnavilor trebuie făcută la timp. Primele mişcări vor fi cât se poate de simple; mişcarea de flexie şi extensie, înclinaţia şi rotaţia capului, mişcările degetelor de la membrele inferioare şi superioare, apoi a picioarelor şi a mâinilor în toate diracţiile permise de articulaţiile respective. Aceste mişcări simple înviorează circulaţia şi contribuie la profilaxia trombozelor
    Dezbrăcarea și îmbrăcarea bolnavului
    Pentru a schimba lengeria de corp, asistentul medical trebuie să pună mânile sub regiunea osului sacru a pacientului, să apuce marginea cămaşei, s-o ridice încet spre cap, apoi să ridice mânile pacientului şi să treacă peste cap cămaşa răsucită la gât. Apoi eliberează mânile pacientului. Se îmbracă în ordine inversă: mai întâi i se îmbracă mânecile, apoi se trece peste cap şi în sfârşit se îndreaptă pe sub spatele pacientului. Dacă este lezată mâna, mai întâi se scoate cămaşa de pe mâna sănătoasă, apoi de pe cea lezată şi se îmbracă începând cu mâna bolnavă, apoi cea sănătoasă.

    SUPRAVEGHEREA BOLNAVULUI
    Supravegherea bolnavului este una din sarcinile cele mai importante ale asistentei medicale. Observaţia medicului este discontinuă, intermitentă, el vede bolnavul numai la vizite sau cu ocazia aplicării unor tratamente. În restul zilei bolnavul se găseşte sub supravegherea asistentei, care trebuie să culeagă toate datele relativ la starea generală şi la evoluţia bolii sale. Asistentul medical trebuie să anunțe medicului tot ce observă în cursul zilei la bolnav, însă, pentru ca informaţiile ei să fie într-adevăr complete şi valoroase, ea trebuie să ştie să facă observaţii sistematice, metodice şi să cunoască ce anume trebuie să observe.
    Asistentul medical va urmări:
    1. Comportamentul bolnavului.
    2. Funcţiile vitale şi vegetative ale organismului.
    3. Apariţia unor manifestări patologice.
    URMĂRIREA COMPORTAMENTULUI BOLNAVULUI
    Asistentul medical va observa:
    Poziţia bolnavului în pat.
    Expresia feţei bolnavului.
    Starea psihică a bolnavului.
    Pofta de mîncare a bolnavului.
    Somnul bolnavului.
    Relaţiile pe care le realizează cu bolnavul în timpul îngrijirii lui, ca şi convorbirile provocate intenţionat, eventual cu scopul educaţiei sanitare trebuie să fie prilejuri de a studia starea bolnavului din toate punctele de vedere.
    Poziţia bolnavului în pat este determinată de gravitatea bolii de care acesta suferă. Dacă starea bolnavului este mai puţin gravă, el îsi păstrează în pat o atitudine asemănătoare cu aceea a unei persoane sănătoase. Musculatura îşi păstrează tonicitatea sa normală, poziţia fiind dirijată de mişcările sale active. Se spune că bolnavul stă în pat în poziţie activă.
    Dacă însă starea bolnavului este gravă, el devine adinamic. Musculatura îşi pierde tonicitatea sa normală, iar pacientul nu mai este în stare să execute mişcări active. Se spune că bolnavul stă în pat în poziţie pasivă.
    În afecţiunile însoţită de dureri, bolnavul caută să menajeze partea dureroasă luînd diferite poziţii foarţate.
    În unele afecţiuni, bolnavii iau anumite atitudini speciale, chiar patognomonice. Astfel în caz de meningită bolnavul stă în decubit lateral, cu capul în hiperextensie şi cu membrele inferioare flectate în articulaţiile coxo-femurală şi a genunchiului (poziţie în „cocoş de puşcă”). În caz de tetanos, din cauza contracţiilor generale ale muşchilor, bolnavul se găseşte în hiperextensie, avînd forma unui arc cu concavitate dorsală. Această poziţie poartă numele de opistonus. În ulcerul gastric penetrant, în timpul acceselor dureroase, bolnavul se înghemuie, exercitînd o presiune cu pumnul asupra regiunii dureroase. Poziţia forţată deasemenea poate fi impusă de tratament.
    Expresia feţei bolnavului poate exprima gradul de inteligenţă a bolnavului, precum şi anumite stări psihice ca: durere, spaimă, agitaţie, depresiune, bucurie, indiferenţă, oboseală etc.
    În unele boli, expresia feţei poate fi caracteristică. Astfel, faţa este anxioasă şi cianotică la bolnavii cu insuficienţă circulatorie gravă. În peritonită şi alte afecţiuni abdominale grave, faţa este acoperită cu sudori reci, ochii înfundaţi şi inconjuraţi cu cearcăne albastre, nasul ascuţit şi privirea anxioasă (faţa peritoneală). În bolile infecţioase grave, de multe ori faţa bolnavului este congestionată, agitată, cu ochi sclipitori, alteori exprimă o oboseală sau astenie gravă. În caz de tetanos, trăsăturile feţei, mai cu seamă dimprejurul gurii, regiunea ochilor şi nărilor simulează un rănjet, cu fruntea încreţită, adînc întristată. Această expresie bizară poartă numele de rîs sardonic. În boala Basedow expresia feţei prezintă spaimă, în mixedem faţa este rotundă, asemănătoare cu luna plină.
    Expresia feţei bolnavului poate să se schimbe în raport cu modificarea stării bolnavului; din acest motiv supravegerea fizionomiei bolnavului trebuie să fie o preocupare permanentă a asistentului medical.
    Evaluarea stării de conştienţă sau Starea psihică a bolnavului prezintă deasemenea un interes deosebit pentru asistentul medical. Ea se va orienta ăn primul rînd dacă bolnavul îşi păstrează conştienţa, dacă este obnubilat sau complet inconştient. Dezorientarea în timp şi în spaţiu, iluziile şi halucinaţiile bolnavului pot fi observate prima dată de asistentul medical.
    Tulburările de conştienţă pot să se manifeste sub diferite grade ca: obnubilaţia, cînd bolnavul sesizează numai parţial evenimentele din anturajul lui. Aceeaşi stare, însoţită de iluzii, halucinaţii, hiperexcitaţii poartă denumirea de delir, destul de frecvent în bolile infecţioase acute, afecţiuni cerebrale, intoxicaţi etc. Delirul se poate manifesta sub formă liniştită, pașnică, fie sub formă violentă, agresivă. Apatia se manifastă printr-o stare de dezinteres faţă de mediu şi faţă de persoana proprie. O formă mai înaintată de tulburare de conştiinţă este stupoarea, cînd bolnavul se află în stare de imobilitate şi de insensibilitate, poate fi trezit dar nu răspunde la întrebări. Somnolenţa se trădează prin necesitatea de a dormi îndelungat. Bolnavul se trezeşte uşor, dar adoarme imediat. Dacă bolnavul poate fi trezit numai cu excitaţii foarte puternice, vorbim despre sopor, iar cănd bolnavul nu mai poate fi trezit şi nu mai reacţionează nici la excitaţii puternice, vorbim de comă.
    Tulburările de conştinţă sunt expresia unor stări foarte grave şi ele trebuie imediat raportate medicului.
    Somnul bolnavului trebuie, de asemenea, urmărit de asistentul medical, atît cantitativ, cît şi calitativ, precum şi din punct de vadere a orarului. Pentru stabilirea duratei somnului nu se va ghida niciodată după afirmaţiile bolnavului care, de cele mai multe ori, nu sunt mulţumiţi cu numărul orelor dormite. Pentru stabilirea duratei somnului este necesar să se adune numărul orelor dormite ziua ţi noaptea. Dacă bolnavul doarme ziua, se vor observa orele cînd doarme, înainte sau după alimentaţie, în orele de dimineaţă sau după masă etc. Somnolenţa care se instalează imediat după alimentaţie trădează un grad oarecare de insuficienţă hepatică, pe cînd somnul de dimineaţă se constată la bolnavii de hepatită acută virală etc. Se întîmplă foarte des ca în urma somnului exagerat din cursul zilei, raportul somnului intre zi şi noapte să se inverseze. Este necesar ca asistentul medical să cunoască şi orarul orelor de noapte: dacă bolnavul doarme pînă dimineaţă sau se trezeşte prea devreme, nemaiputînd să adoarmă.
    Asistentul medical va urmări dacă somnul bolnavului este liniţtit sau agitat, dacă doarme fără întrerupere sau cu întreruperi repetate, motivele întreruperilor (dureri de foame, diaree, necesitate de micţiuni, stări de tensiune nervoasă etc.)
    Asistentul medical va urmări orice modificare în comportamentul bolnavului. Urmărirea trebuie făcută ştiinţific şi obiectiv, iar observaţiile culese trebuie să redea fidel tabloul patologic apărut. Supravegherea şi notarea modificărilor produse în starea bolnavilor, făcute fără pricepere şi cunoştinţe obiective, fac imposibilă asigurarea îngrijirii calitative a bolnavilor.
    Pofta de mâncare a bolnavului va fi deasemenea urmărită de către asistentul medical. Sînt bolnavi în stare gravă care îşi păstrează pofta de mâncare, iar alţii, dimpotrivă, au oroare faţă de alimente. Asistentul medical va căuta să afle dacă lipsa apetitului este generală sau bolnavul are anumite alimente preferate, sau dacă refuzarea unor anumite categorii de alimente nu se datorează fricii (întemeiată sau neîntemeiată) de a mânca. Apetitul preferenţial poate să se datoreze anumitor carenţe ale substanţei respective din organism, ca de exemplu hidraţi de carbon, săruri minerale (calciu la gravide) etc. Deasemenea, refuzarea anumitor alimente poate avea ţi o valoare simptomatică importantă pentru stabilirea diagnosticului. Astfel, bolnavii care suferă de cancer al stomacului refuză de obicei carnea de vacă; bolnavii în faza preicterică a hepatitei acute virale au un dezgust deosebit faţă de alimente grase. Asistentul medical va urmări dacă afirmaţia bolnavului asupra lipsei poftei de mâncare este sau nu reală, întrucît de multe ori bolnavii se plîng de lipsa apetitului, dar în realitate se alimentează în mod exagerat.
    URMĂRIREA UNOR MANIFESTĂRI PATOLOGICE
    În afară de comportament şi funcţiile vitale şi vegetative, asistentul medical va urmări apariţia eventuală a unor manifestări patologice. Descoperirea precoce a acestora poate facilita stabilirea diagnosticului şi poate preveni unele complicaţii instalate în cursul bolilor.
    Transpiraţia este un fenomen fiziologic prin care organismul î-şi intensifică pierderile de căldură. Intr-o cantitate excesivă are semnificaţie patologică, ce poate duce uneori la deshidratarea organismului. Transpiraţia poate fi continuă sau periodică cu un orar mai mult sau mai puţin regulat. Astfel pentru tuberculoză pulmonară sunt caracteristice transpiraţiile nocturne. Transpiraţia poate avea caracter regional.Întîlnim transpiraţia palmelor în cazul bolii Basedow.
    Culoarea tegumetelor .Asistentul medical în cursul îmbrăcării şi dezbrăcării bolnavului, toaletei zilnice şi cu ocazia aplicării unor proceduri terapeutice, trebuie să observe schimbările ce țin de tegumentele bolnavului, pentru a putea sesiza modificările survenite.
    Paloarea exagerată a tegumentelor se constată în caz de anemii ţi de irigare insuficientă ă pielii. Paloarea instalată în mod brusc se datorează de obicei unei hemoragii. O paloare extremă se constată în cazuri de colaps şi şoc, datorită adunării săngelui în vasele excesiv dilatate, lipsind pielea de o irigare suficientă.
    Cianoza se manifestă prin culoarea albastră a tegumentelor. Ea se datorează tulburărilor ce fac să se acumuleze hemoglobină redusă în sînge. Ea apare în afecţiunile aparatului respirator care deranjază procesul de respiraţie ca: obstacole în calea aerului, reducerea suprafeţei respiratorii sau alterarea suprafeţei respiratorii; deasemenea în cursul afecţiunilor aparatului circulator însoţite de insuficienţă cardiacă, precum ţi în unele boli congenitale ale inimii.
    Hiperemia (roşeaţa) intensă a pielii poate să apară în emoţii, în cursul efortului fizic sau în caz de febră.
    Coloraţia galbenă a tegumentelor apare în caz de icter. Icterul se manifestă mai întîi la sclerotice. Coloraţia icterică poate semnala apariţia unei boli infecţioase , de aceea va fi anunțat imediat medicul.
    În cursul diferitelor îmbolnăviri pot să apară pigmentaţii anormale ale pielii, ca de exemplu culoarea galbenă ca paiul în cancer şi în anemie pernicioasă, culoarea brună, cenuşie-murdar în ciroza hepatică, culoarea bronzată în boala Addison, culoarea cenuşie murdar în supuraţii pulmonare cronice etc.
    Edemul este un fenomen foarte frecvent în cursul bolilor renale, cardiace, carenţiale sau iflamatoare. Regiunea edemaţiată este mai voluminoasă, pielea şi ţesutul sunt infiltrate cu serozitate. Pielea îşi pierde elasticitatea şi păstreză un oarecare timp urmele de presiune a degetelor. Edemul poate fi localizat sau generalizat; în acest ultim caz vorbim de anasarcă.
    Edemul de culoare albă, localizat mai întîi la pleoape, apoi la organele genitale se datorează unor afecţiuni renale.
    Edemul, însoţit de cianoză, localizat iniţial în părţile declive ale corpului, se datorează stazei venoase. El poate fi localizat, sau generalizat în funcţie de patologie.
    Edemul survenit la bolnavii caşectici, canceroşi, tuberculoşi, subnutriţi sau după perioade lungi de inaniţie, în distrofii hepatice etc.apare ca o consecinţă a scăderii proteinelor plasmatice şi reducerii presiunii coloid-osmotice a sîngelui şi poartă numele de edem caşectic.
    Edemul de culoare roşie localizat în jurul proceselor inflamatoare poartă numele de edem inflamator.
    Edemul poate avea şi o cauză alergică numit edem angioneurotic.
    Erupţiile cutanate trebuie observate şi semnalate imediat medicului, putînd reprezenta boli infecto-contagioase. Erupţiile cutanate pot fi determinate de:
    -boli infecţioase acute: scarlatină, rujeolă, rubeolă, varicelă, febră tifoidă, herpes, erizipel etc.
    - reacţii alergice, ca: urticarie, boala serului;
    - hiperexcitabilitatea nervilor vasomotori ai pielii, ca dungile Trousseau şi dermografizmul, care apar uneori în meningite, neurastanie, boala Basedow etc.
    - acţiunea toxică şi de sensibilizare a unor substanţe medicamentoase, ca chinina, antipirina, beladona, bromul, iodul, salicilatul, morfina şi uneori antibioticele.
    - cît și în dfierite patologii ale pielii
    Durerea. Bolnavii reacţionează foarte diferit la durere şi acuzele lor subiective nu sunt totdeauna în concordanţă cu cauza şi intensitatea durerilor. Intensitatea semnalată de bolnav,precum şi modul cum suportă durerea sunt în funcţie de tipul sistemului nervos al acestuia, precum şi de gradul de epuizare fizică şi nervoasă, de oboseală, de durata lungă a bolii, de tratamente epuizante,etc. Starea de anxietate, alarmantă, neliniştea,pupilele dilatate, pledează pentru dureri serioase, chiar dacă bolnavul nu-şi exprimă verbal suferinţa.
    Asistentul medical va urmări localizarea, modul de instalare, intensitatea, caracterul, iradierea, condiţiile în care apar durerile, eventualele semne însoţitoare ale durerii, precum și modu de reacţionare a bolnavului la durere.
     durerea de intensitate mică, suportabilă (durerile articulare reumatismale) care pot evolua până la durere de mare intensitate (colică renală şi cea hepatică);
     durere spontană provocată prin palpare, se poate defini ca jena, apăsare, presiune, crampe, ruptură, sfaşiere, tensiune, arsură;
     durere de durata de la cateva ore la cateva zile, în funcțe de cauzî, avand un caracter de permanenţă sau intermitenţă;
     directia in care iradiază durerea: in ulcerul gastric sau duodenal – durerea iradiază din pieptul gastric in spate; in litiaza biliară – durerea iradiază din hipocondrul drept în umărul drept; în apendicită acută – durerea iradiază in fosa iliacă dreaptă;
    Durerile semnalate de bolnavi trebuie raportare medicului. Asistentul medical nu are dreptul de a administra medicamente calmante bolnavilor fără indicaţia medicului adnotată în documentele bolnavului. Durerile reprezintă semne importante de boală şi calmarea lor înaintea stabilirii precise a cauzei lor, poate duce la erori grave.
    Mişcările involuntare. În cursul îngrijirilor asistentul medical poate observa la bolnav unele mişcări involuntare.
    Tremurăturile sunt oscilaţii musculare ritmice, de mică amplitudine, care interesează una sau mai multe regiuni ale corpului cum sunt tremurăturile mâinilor, buzelor, ale limbii, ale membrelor superioare sau inferioare, ale capului sau numai ale mandibulei, sau pot fi generalizate. Ele reflectă în general o îmbolnăvire a sistemului nervos central, dar apar şi în boala Basedow sau în cursul unor intoxicaţii. La bolnavii alcoolici spitalizaţi este semnul abstinenţei de alcool şi apar sub forma unor tremurături grosolane, generalizate.
    Miocloniile sunt contracţii musculare apărute brusc, comparabile cu contracţiile apărute în cursul curentărilor, care poate fi localizat la un singur muşchi sau la mai multe grupe musculare. Miocloniile reflectă de asemenea suferinţa sistemului nervos central, dar apar şi în cursul unor boli infecţioase cu atingerea sistemului nervos, precum şi în unele intoxicaţii.
    Ticurile sunt contracţii involuntare ale unor grupe musculare, care se repetă stereotip şi imită unele gesturi ale vieţii obişnuite. Ele sunt foarte variate: clipitul, scuturarea capului, strîmbarea feţei, ridicarea mâinilor. Apar la copii ţi adolescenţi, dar pot fi prezente şi la adulţi.
    Convulsiile si contracțiile:
    Contrațtia musculară – reprezintă punerea în tensiune sau scurtarea fibrei musculare.
    Convulsia – este o succesiune de contractii puternice, involuntare ale unor grupe musculare sau ale întregii musculaturi.
     convulsiile locale sau generale;
     convulsiile clonice (scurte);
     convulsiile tonico-clonice (scurte, ritmice, asociate cu altele cu caracter permanent);
    Caracterul si localizarea lor au o importanţă deosebită de aceea trebuie observat dacă au apărut spontan în timpul somnului sau sub influența unei excitații eventual după enervare, dacă au fost însoţite de pierderea cunostinţei, de tulburări ale sfincterelor, etc.
    Parezele si paraliziile:
    Pareza – reprezintă o scădere a funcției motorii musculare.
    Paralizia – reprezintă dispariția totală a funcției motorii musculare.
    (a) paraliziile periferice – traduse prin scăderea tonusului muscular, atunci când bolnavul execută mișcările pasive cu o amplitudine mult mai mare;
    (b) paralizii centrale – acestea sunt spastice cu tonusul muscular păstrat sau chiar exagerat iar miscările pasive pot fi aplicate cu o amplitudine mult mai mică, astfel ca distingem:
    - hemiplegia – paralizia unei jumătăţi laterale a corpului;
    - paraplegia – paralizia membrelor inferioare;
    - tetraplegia – paralizia celor patru membre;
    Asistentul medical trebuie să fie atent la orice manifestare patologică a bolnavului şi orice simptom subiectiv semnalat de bolnav trebuie aduse la cunoştinţa medicului.

    Молот богов
    Молот богов
    Комментарии:

    avatar
    Retete culinare

    ТОП материалы
    Мы на Одноклассниках

    наверх